A murit pustnicul Onufrie, cel care trăia în munți

Vezi filmarea pe YouTube

După o coamă împădurită din Cristianul Mare, la aproape 1800 de metri altitudine, își duce viața unul dintre ultimii sihaștri ai României. Aici, în pacea înaltă a munților, unde în iernile geroase respirația îți îngheață și cade pe zăpada imaculată, pustnicul vorbește cu Dumnezeu, rugându-se neîncetat pentru toată lumea. Pentru a ajunge la călugărul Onufrie , ai de ales una din două căi: cea facilă, cu telecabina, și ce mai grea, cu pasul. Trebuie să cucerești culmile, singur, să câștigi încrederea fiecarei pietre pe care calci pentru a avea bucuria întâlnirii cu sihastrul. Dar ca să simți din plin sufletul muntelui și să-l poți atinge cu degetele, trebuie s-o iei pieptiș, printre brazi, pe cărăruia marcată. Din Poiana Brașov și până la singuraticul Onufrie e de mers, nu glumă, și pentru bucureșteanul cu palma dreaptă deformată de schimbătorul de viteză, va fi dificil. Urci și urci. Pustiu. Tăcere fioroasă, ți se aude inima zvâcnind între urechi. Jos e mai cald, dar cum descoperi spinarea stâncilor îmbrăcate cu iarbă arsă de soarele verii, gerul îți îngheață și măselele din gură. Brazii, ca niște domnișoare grațioase se ceartă cu vântul care le ridică fustele verzi. Nici țipenie de om în jur. Doar ulii solitari scot țipete lugubre deasupra, în aerul albăstrui. Chilia lui Onufrie e bine pitită printre copaci, nu e ușor de găsit. În sfârșit nimerim, după o rătăcire disperată de câteva ceasuri prin pădurea ca o orgă la care cântă frigul. Un gard din lemn și trei căței desperecheați parcă, formați din “piese” diferite. Unul s-a trezit cu urechile celuilalt, mai mare decât el încât par de elefant și cu botul confratelui, tip Pechinez nervos. Picioarele nu se potrivesc cu trupurile, dar ei ce să facă? Natura le-a lipit aiurea, glumind. “Ham! Ham. Ham!, latră furioși, adică: “ce căutați prin pădurea noastră? Haaauuuu!” La scurt timp, în față răsare o armată de găini, în frunte cu un cocoșel pitic și negru în cerul gurii. Sunt gata să sară și ei la bătaie. N-apucăm să înaintăm că, de după un brad viguros scoate capul și un… măgar. Când ne vede zici l-a lovit cineva cu biciul de fier înroșit în foc. Bolovănește ochii amenințători spre noi și începe să “ihă”-ie sinistru de se cutremură pădurea. Cu toții, și găini și câini și măgarul, se opintesc, “apărând” intrarea. Într-un târziu apare din chilie și călugărul Onufrie, zâmbind blând și calmându-l pe măgarul impulsiv: “Hooo, Vasile! Că avem oaspeți!” Vasile se uită urât. Scutură din căpățâna mare și începe să dea din buze, bosumflat. Se cumințește, dar parcă tot ar vrea să muște. Intrăm în bisericuța călugărului care începe să ne povestească viața lui. Roman, nu poveste de adormit sugarii. Monahul e bine zidit, înalt, lat în spate, nu pare că atinge pământul când calcă. Ochii, două pansele sălbatice, sticlesc vii, atașați la o barbă deasă de culoarea tutunului uscat. Palmele lui sunt mari, aspre și muncite. N-ar sta locului. Onufrie are 55 de ani și a ales să se despartă de semeni după ce a fost, mai bine de două decenii, călugăr la Mănăstirea Cernica. De fel este din Cluj, dintr-o mamă rusoaică și un tată roman. A studiat doar opt clase și două de profesională și, după ce a rămas fără părinți, si-a îndreptat pașii spre mănăstire. “Într-o noapte, părintele Stareț, Preasfințitul Roman, mi-a dat preoția. Atunci am primit binecuvântarea și m-am hotărât să plec, ne-a spus ieromonahul. La Mănăstire erau prea multe ispite. Înainte de ‘89, veneau securiștii și făceau chefuri la stăreție, tăiau viței. Am plecat dintre oamenii pentru că jos, acolo, e prea multă corupție. Îmi aduc aminte ce spunea părintele Adrian Făgețeanu care a fost închis în pușcăriile comuniste, la Aiud. Zicea așa: Înainte oamenii aveau crucea de lemn și inima de aur. Acum au cruce de aur și sufletul de lemn…” Aici, în liniștea adâncă a pădurii, Onufrie se simte într-adevăr fericit, în post și rugăciune. De hrănit, se hrănește cu ciuperci și ceaiuri de plante, iar vecinătatea fiarelor pădurii nu-l sperie. “Am aici o scândură cu cuie pe care o proptesc seara în ușă. În fiecare seară vine un urs bătrân. Acu’ două săptămâni mi-a stricat și gardul. Vasile urlă la el, câinii latră, pisicile miaună, găinile încep și ele să chirăie, că-l simt!” Fermecat de peisajul montan carpatin, în urmă cu 11 ani, când a poposit pentru prima dată în aceste locuri, asemeni Apostolului Andrei, pustnicul a binecuvântat, brazii, stâncile și împrejurimile după care și-a făcut sălaș într-o stână părăsită de la baza pârtiei de schi Ruia, nu departe de traseele turistice. Într-o noapte chilia sa improvizată a luat foc de la o candelă, iar călugărul a rămas doar cu hainele de pe el. A înțeles că trebuie să se așeze în altă parte. Viitorul sihastru nu s-a descurajat și a cutreierat prin hățișurile pădurii, până când, într-un mic luminiș vegheat de brazi falnici, a aflat un firicel de apă tâșnind vesel de sub un bolovan. Atunci parcă a simțit o mână prietenească pe umăr care l-a țintuit locului. Timp de două săptămâni, călugărul a cărat lemne și pietre reușind să-și încropească un adăpost. Onufrie a ridicat cu mâinile lui o bisericuță, a făcut o cruce înaltă deasupra izvorului și chiar o clopotniță, unde a așezat un clopot de vacă și o toacă. În fiecare zi monahul face cele 12 canoane, iar programul de rugăciune este întocmai cu al călugărilor de la Muntele Athos. Vocea lui e adâncă și puternică de bas-bariton. Se aude hăt-departe, până-n creierii munților. Când sloboade el un Doamne Milueșteee, veverițele încremenesc cu ghinda între lăbuțe. În anii care au trecut, părintele și-a încropit o mică gospodărie. A însuflețit-o cu animale, a plantat cartofi în grădină. A primit cadou și un mic grup electrogen alimentat cu benzină, pe care îl folosește la apriderea candelei și un telefon mobil. Cu ajutorul lui ține legătura cu “lumea de jos”. Are și un aparat de radio, minuscul, la care mai ascultă ce se întâmplă prin țară. Ba, dacă are chef, călugărul pune degetul arătător pe taste și sună la diverse emisiuni unde intră în direct să-și spună părerile. Salvamontiștii îl vizitează din când în când ca să-l întrebe de sănătate și să se roage în bisericuță. La sărbătorile mari, de Paște și Crăciun, pădurea se îmbracă în solemnă lumină. Vin de pretutindeni credincioșii să asiste la o slujbă aparte în decorul mirific al brazilor. Peste an, însă, viața sihastrului este grea, dar omul este întărit de Dumnezeu. Toamna târziu, drumul printre crengi ude și copaci răvășiți de furtună este anevoios, iarna aproape imposibil. Au fost zile geroase când pustnicul și-a făcut tunel prin zăpadă pentru a ieși din culcușul lui. Câteodată, Onufrie se petrece cu turiștii ce străbat potecile spre vârful Cristianul Mare. De câte ori n-a dat peste schiori căzuți, înghețați sub nămeți? Îi cară în spinare și-I vâră direct în biserică, îi pune sub icoana Preacuratei, la adăpost, le aprinde focul și-i învelește în blănuri mirosind a seu de oaie. Până dimineața viața le revine în obraji. La plecare, țâșnesc lacrimi de recunoștință din ochii lor și nu știu cum să-i mulțumească. Cu unii nu s-a mai întâlnit niciodată, dar mulți s-au întors și i-au sărutat mâinile. Cei care nu știu de existența lui sunt speriați când zăresc în cale silueta pustnicului, înalt de aproape 2 metri și înveșmântat în haine preoțești. “Odată am dat nas în nas cu doi braconieri de veverițe, povestește Onufrie. Le ucid pentru coadă, fac pensule bune pentru pictură. M-au întrebat dacă sunt singur. Le-am spus că nu, și le-am arătat, în sus, cerul. Niciodată nu sunt singur. Sunt mereu cu Dumnezeu. Care ne vede! Și deasupra e poarta către cele o mie de ceruri. Când m-au auzit vorbind așa au rupt-o la goană. M-am bucurat, că m-am gândit că poate am salvat animalele de la moarte.” În fiecare an, după Revelion, părintele Onufrie se instalează la punctul terminus al telecabinei Capra Neagră din vârf și îi botează cu apă sfințită pe schiori și pe turiști. Se simte astfel dator să împlinească menirea sa pe muntele care i-a devenit adăpost și prieten, să facă un gest creștinesc pentru cei care vin de acolo, de jos din lume echipați ca niște extratereștri, în costume de schi și clăpari. Așa se scurge viața lui Onufrie, departe de tot ce e rău și murdar, departe de corupție, miciună și viclenie. E mulțumit și se întoarce la chilia lui dintre brazi, la animalele lui care îl iubesc ca pe tata Noe. Aici, Onufrie se oprește din povestit. S-a făcut trei după-amiaza. Mai e puțin până la vecernie. Lumina obosește și cade lacom întunericul peste noi. Trebuie să ne grăbim. Ne despărțim, și Onufrie ne binecuvântează, făcând semnul crucii deasupra noastră. “Să ajungeți cu bine!” În spatele nostru sunt cei trei căței desperecheați, care ne conduc până la cărare, hămăind prietenoși acum. Ninge ușor. Munții au bărbi argintii în care se încurcă vântul. Pădurea rămasă în urmă, pare o catedrală înghețată, care ține cerul plumburiu pe frunte. Din adâncuri, încă se mai aude Vasile zbierând… Autori: Dana Fodor și Răzvan Mateescu (text scris în 2004) Update: În martie 2023, călugărul Onufrie a fost găsit mort în chilia lui. Dumnezeu să-l odihnească! Foto Răzvan Mateescu