Mă îndrept, cu repeziciune, spre grajduri unde se află Mura, o mângâi pe coama-i devenită brumărie și-i spun șoptit ca într-o tainică mantră:
-Mi-ai fost murgă credincioasă de când ți-am devenit stăpână și m-ai purtat ca gândul și ca vântul când Deceneu se lupta cu moartea. Știu, că de atunci, au trecut ani și ani în care nu am mai urcat în șaua ta, dar mereu mi-am rezervat timp să te țesal, să te alint și să-ți vorbesc ca unei prietene ce nu poate vorbi, dar mă-nțelege mai bine decât oamenii. Știu că nu mai ai vigoarea tinereții, însă spiritul ți-e încă avântat și palpită de viață în goană. Mă încred în tine, să mă duci pe ultimu-mi drum, în cetatea Arghedavei, unde fie îmi voi salva fratele, fie îmi voi afla sfârșitul alături de el, ca doi frați îngemănați, frați până la moarte și dincolo de ea întru nemurirea neamului nostru.
Mura, nechează cu forța unui tulnic. Răsună Kognaionul și preotesele se-adună. Printre ele, e Tepit, copila unui păstor comat în care cu ceva timp în urmă văzusem darul neștiut al purității. A venit știind că e momentul să-l întâlnească pe Zalmoxe, să se sacrifice spre a-mi netezi calea către neasemuitul rege între regi.
E îmbrăcată în alb, strălucește, și parcă plutește. Pășește către mine într-o tăcere smerită, fără de șoapte ce ascultă și nu întreabă, o tăcere care vrea să mă vindece, pe mine, Marea Preoteasă, de orice grijă, de orice spaimă și chiar de egoul din mine, care își cere dreptul la viață vrând să-mi înfrângă spiritul ce-mi dictează: „Mai bine moartea, decât viața trăită în absența credinței în visul unității celor trei imperii îngemănate: Tracia, Roma și Egiptul.”
A trăit pentru această zi. Ziua în care, ea, fiica unui păstor din munți, are să fie cea de seamă ființă născută vreodată. Îi spun cu blândețe:
– Nu-ți fie teamă, vei deveni spirit nemuritor și vei purta rugile noastre înălțate întru salvarea Neasemuitului și, de nu va fi cu putință, întru dăruirea șansei de a Renaște din propria cenușă, în alt timp, prin unificarea tuturor celor ce trăiesc în lumina Sinelui-Logoic…
Tepit mă privește senină și-mi spune zâmbind:
– Sunt pregătită să-mi întâlnesc destinul și să devin mireasă pe alb-altarul morții întru nemurire.
Preotesele o ridică ușor pe brațe și o aruncă între sulițe. Zamolxe a primit-o, și asta înseamnă că visul va cunoaște împlinire. În ce formă? Nu știu, încă dar voi afla la timpul potrivit.
Sunt pregătită să pornesc la drum… Încalec pe Mura și alerg ca vântul să îmi salvez fratele și Regele dar mai cu seamă alerg să-mi împlinesc destinul și să închid cercul vieții, al morții și al nemuririi…
Ajung la porțile Arghedavei. Mura m-a dus ca gândul, parcă zburând. O mângâi cu blândețe pe coamă, mă apropii de urechea ei ridicată și-i șoptesc tainic: „Mulțumesc, prețioasă Mura. Se vede că ești sora Neprețuitului Stelar, egalul tău în toate. Precum el l-a salvat pe Deceneu în timpul confruntării cu bastarnii, așa și tu, la ceas de mare cumpănă și frământare lăuntrică, m-ai adus cât ai clipi la Cetățuie, ca să-mi pot salva fratele, regele iubit și respectat de tracii comați, dar urât de o parte din pileați, din dorința lor de preamărire, și din egoul de a se acoperi de gloria de a fi stăpâni peste provinciile unei Tracii divizate.”
O las pe Mura, pe mâini bune și alerg în sala tronului să-l avertizez pe Neasemuitu-mi frate, de moartea lui Cezar, de trădarea Zinei și de pericolul ce stă să se abată asupra lui. Îl găsesc cufundat în gânduri, îl privesc, de la distanță nevrând a-i tulbura gândirea. Mă uit la el și mă întreb în gând: „Oh, cât a putut îmbătrâni?… Anii și-au pus amprenta asupra lui, și toate războialele purtate. E plin de cicatrici, dar are o frumusețe stranie, frumusețea omului ce-a dobândit iluminarea. Deși brăzdată de cute, fața îi e luminată iar privirea senină.
Pășesc înspre el în tăcere, în aceași tăcere smerită, fără de șoapte ce ascultă și nu întreabă și vrea să vindece de orice teamă ori frământare lăuntrică cu care mi s-a arătat Tepit înainte de a fi sacrificată Sinelui Logoic, și simt în fiecare capilar că pășesc pe un drum fără întoarcere, că mă aflu, aici, nu pentru a-mi salva fratele care, curând, va porni pe calea fără de început ori de sfârșit a morții întru nemurire, ci pentru a-i lumina călătoria ca cea mai lucitoare stea din constelația lumilor hyperboreiano-edenice!
Mă simte. Își ridică privirea, înspre mine și-mi spune zâmbind:
– Surioara mea dragă, nu ne-am mai văzut de un amar de vreme. Mă bucură venirea ta, aici, la Cetăție. Am început să mă simt tare singur. Îl am pe Acornion alături, e drept, dar îmi lipsește Deceneu cu ale sale sfaturi înțelepte și, mai cu seamă, îmi lipsește prezența ta ce dă forță vieții mele și îmi întărește brațul în războaie. Bănuiesc, că ai ceva ce nu suportă amânare să îmi spui, altfel nu ai fi bătut atâta cale. Văd că mă privești mirată și știu ce gândești. Te întrebi cum de știu că ai venit în grabă mare?… Te-am privit de la fereastră, călare pe Mura care avea privirea obosită, dar mândră că te-a slujit încă o dată într-o misiune importantă, precum Neprețuitul Stelar l-a slujit de atâtea ori pe dragul nostru Mare Preot. Nu-i așa că nu sunt departe de adevăr? Că ai venit cu misiunea de a-mi transmite ceva important din partea lui Deceneu?
Ezit, nu știu cum să-i spun. Motivul venirii, o implică pe Zina și o leagă de trădarea visului unității: Traciei, Romei și Egiptului într-o unică împărăție: împărăția nemuririi.
Dar aud rumoare la porțile cetății și zgomot de arme. Sunt lănci romane, aduse de pileații trădători aliați cu Zina. Ce ironie! Cezar a pierit ucis de pumnale, un fel de arme barbare (de fapt lovitura mortală cea pe care Deceneu nu a putut-o preschimba în una vindecabilă, nu a fost una de pumnal, ci una de sică, o sică primită în dar de Pompei când a venit la sărbătoarea noastră, o sică pe care acesta a dat-o mai departe fiului soției sale, ce-a fost cândva amanta celui asasinat, și care a ajuns în mâinile lui Brutus) iar Burebista va să piară răpus de lăncii romane. Nu, nu am să permit asta! Îi spun în câteva cuvinte:
– Nu avem timp, frate, vin trădătorii. Trebuie să fugim, altfel vom cădea în mâinile lor și visul nostru nu-și va mai găsi împlinirea în era noastră…
– Ce tot spui acolo, Romula? Despre ce trădare vorbești?
– Nu am timp să-ți spun, acum. Vei afla, când te voi pune la adăpost de monstruosul complot urzit la Roma și în cetatea Arghedavei. Pileații trădători sunt deja la porți însoțiți de o legiune romană deghizată în daci comați. Vin să te răpună și să te dăruiască ca tribut de sânge lui Octavian, cel care se vrea stăpân la Roma, acum, că Cezar a căzut răpus de douăzeci și două lovituri de pumnal, și una mortală, de sică, aplicate de cei pe care îi credea prieteni, în curia lui Pompei. Nu îi auzi? Se duc lupte. Pileații crendicioși luptă pe viață și pe moarte să te salveze, dar curând porțile le vor fi deschise.
– Cum? Cezar e mort? Nu pot să cred! Cum a fost posibilă o atare crimă? Dar ai dreptate, se aude rumoare. Totuși eu, unul, nu voi fugi. Tu știi că eu nu mă tem de moarte. Am să o înfrunt cu demnitate, și apoi vreau să privesc trădătorii ochi în ochi, vreau să văd cine a trădat cauza noastră măreață. Nu poate fi decât cineva foarte apropiat, care cunoaștea planul meu, al lui Deceneu, al tău, al lui Cezar, Marc-Antoniu și al Cleopatrei, și nu sunt decât doi oameni: Zina și Acornion. Numai ei mai știu de întâlnirea de taină pe care am avut-o în sacrul Molidavio cu Cezar și Cleopatra la marea noastră sărbătoare, când am consimțit că numai unite cele trei imperii vor deveni o forță, o forță invincibilă, devenind artizani ai visului unității noastre în jurul Sinelui-Logoic ca zeu atotputernic, așa că, pentru prima oară în viață, îți poruncesc, ție, celei căreia niciodată nu am putut să-i dau vreun ordin, îți poruncesc să o aduci pe Zina. Trebuie să aflu din gura ei adevărul. Dacă a trădat, sigur îmi va spune dar, totuși, nu îmi vine a crede că tocmai ea, cea în care am crezut cum am crezut în mine, în tine și în Deceneu a putut să mă vândă, nu numai pe mine, ci întreg neamul nostru traco-geto-dac. Nu pot să concep. Sigur te înșeli și tu și Deceneu.
Nu apuc să plec în căutarea Zinei că apare preaiubitu-mi fiu Comosicus care, văzând că plec în mare grabă, a pornit pe urmele mele, pe drum alăturândui-se Or-Nika care a trăit viziunea trădării departe de Templu, în peștera unde s-a retras să sihăstrească, și amândoi o aduc pe Zina încătușată. Comosicus, înfuriat la culme, urlă către ea:
– Hai, mișcă jigodie trădătoare, mișcă și arată-te în lumina-ți adevărată, ce-i întunecase regelui nostru, între regii lumii, și celui care te-a iubit și te iubește, încă, cu o dragoste supremă. Vorbește! Ce mai aștepți? Spune ce ne-ai spus și nouă, înainte de a te încătușa, spune-i cum ai ajuns să ne trădezi și de ce.
Zina ridicând privirea se uită în ochii fratelui meu spunându-i:
– Da, am trădat și nu mai există scăpare pentru tine Burebista, am trădat, pentru că sânge roman îmi curge prin vene, iar Oroles, tatăl Romaniei mi-a ucis părinții, iar tu mereu o preamăreai pe sora ta, de parcă ea ți-ar fi fost soție, nu eu, cu ea vorbeai când aveai de luat o decizie importantă, fără a mă consulta și pe mine, mie doar îmi ordonai și mă puneai în fața faptelor împlinite. Romula a avut totul, a avut dragostea lui Deceneu, pe cea a lui Oroles, dar mai ales pe ta, pe când eu am rămas fără nimeni, singură pe lume, deși îți eram soție și toți au presupus că suntem o familie.
Tu nu ai știut să fii soț, nu mi-ai arătat nici măcar o dată că ți-ar păsa de mine, în vreme ce pe ea o pomeneai mereu: Romula spune așa, Romula a făcut așa și așa, iar eu mă simțeam umilită și trădată. Tu ești cel care a trădat căsnicia noastră și m-ai împins către trădare. Dacă mi-ai fi arătat un strop de iubire poate, aș fi putut trece cu vederea crima lui Oroles împotriva părinților mei, dar nesimțind iubirea, am decis să mă răzbun pe toți, dar nu sunt singură, m-am aliat cu Acornion care mi-a devenit amant, și care a urzit complotul. Deja se îndreaptă spre sala tronului. E însoțit de zeci de pileați trădători și de soldați romani deghizați în comati, nu aveți nici o șansă în fața lor, nu va scăpa niciunul, veți pieri cu toți.
Comosiscus strigă cu forță:
– Așa să fie, dar mai întâi vei muri tu, de mâna mea.
Îl văd cu sica în mână. Vrea să o ucidă. Nu pot să mă gândesc că ar putea purta pe conștiință o crimă, așa că sar în fața Zinei. Sica mă pătrunde până în prăsele. Comosicus e distrus. Mâinile îi sunt pătate de sângele meu. E neatent și, în clipa aceea, Zina smulge sica din mine și o aruncă cu toată forța ei în trupul Neasemuitului. Burebista cade, se târăște înspre mine. Cu glasul stins și ochii împăienjeniți de umoarea morții îmi spune:
– Surioară dragă, mor fără regrete. Tu ai fost și ești lumina mea și a Tracei sfinte. Trebuie să supraviețuiești și să-l ajuți pe Deceneu să ducă mai departe visul nostru. Or-Nika te va salva, știu, văd și mor împăcat…
Nesemuitul Burebista își dă ultima suflare în brațele mele, iar eu mă simt sfârșită. Dacă se vor adeveri vorbele lui, și știu că așa va fi, viața mea, de după trecerea sa în lumea de dincolo de noi, ce aparține Sinelui atotputernic, va fi o golgotă a suferinței trăite în singurătatea ființei. Mă cuprinde leșinul. Se pare că sica din mâna lui Comosicus are vârful înmuiat în otravă, o otravă mortală care lucrează cu repeziciune. O aud, totuși, pe Or-Nika, cea veșnic calmă și liniștită, strigând la fiul meu ce stă ca înlemnit:
– Comosicus, Comosicus, Comosicus, revino-ți! Nu mai sta ca împietrit! Trebuie să acționăm rapid! Dacă vrei ca vorbele unchiului tău să se împlinească, și mama ta să supraviețuiască, am nevoie de tine să fii acum, mai mult ca orișicând, cu mintea limpede și trează. Du-te prin tunelul ce leagă Cetățuia de cetatea fratelui tău Koson și adă ajutoare. Ia-o și pe Zina, cu tine, în vreme ce eu am să am grijă să apăr trupul Neasemuitului de pângărire, să o pun pe picioare pe Romula, și-am să mă ocup și de Acornion și de ceilalți trădători. Să nu te mai gândești la ce s-a întâmplat cât vei fi plecat. O să fim bine. În sala tronului e un pasaj secret, pe care numai Romula, Deceneu, Neasemuitul și cu mine îl cunoaștem. Ne vom retrage acolo până la reîntoarcerea ta. Să te grăbești. Timpul e extrem de prețios iar, tu și războinicii lui Coson sunteți speranța noastră!
Comosicus, ca scurtcircuitat își revine, îi pune Zinei un căluș în gură, ca să nu i se audă zbieretele atenuate și de zgomotul bătăliei pe viață și pe moarte ce se dă între trădători și cei fideli lui Burebista și o târăște după sine, spre tunel unde îl așteaptă calul care îl va duce în galop la fratele său.
Autor: Cosmina Cozmean- fragment din volumul „Omul care devenise”
Foto: preluare internet
