AUTOR DAN PREDESCU
Domnu Stan a ieșit ieri la pensie. Asta nu e o bucurie nici dacă ai o pensie de ștab, una babană, nici una ca a lui, de doi lei și-un fâs. A dat de băut băieților din birou, puștilor pe care el îi crescuse, îi introdusese, respectiv îi băgase cu nasul în spaimele și mizeria legislației, îndrumându-i prin jungla amazoniană a Codului Fiscal și prin hățișurile cu colți și gheare avocățești ale contestațiilor în anulare. A fost o băută scurtă, spre deosebire de cele din fiecare sâmbătă după amiază, care se prelungeau, uneori, până duminică dimineața.
Cei trei tineri absolvenți de Drept și de A.S.E. erau triști. Chiar țineau la domnu Stan, moșu’ (Moș Crăciun, așa îi ziceau, nu pentru că le-ar fi adus vreun dar, ci pentru că, la una din bețiile lor de pomină în care nu se lăsau până nu-l băgau și pe el, bătrânul s-a apucat să le explice de ce un domn serios, de o anumită vârstă, e bine să aibă o iubițică, o studențică, o păpușică pe care să o răsfețe cu generozitate, și anume fiindcă, la vârsta aia, dacă nu ești Moș Crăciun, te știe lumea de Moș Tăgârță.
Așa că Moș Crăciun i-a rămas numele).
Dar din ce naiba o fi întreținut Moș Crăciun o iubițică de douăj’ de ani, asta ar putea fi o întrebare. Căci salariul lui de referent-unu n-ar fi dat de bănuit nici unui cadrist ori milițian vigilent, pe vremea ailantă, înainte de opzeșnouă, iar cine știe ce amănunte picante despre viața lui de după orele de program nu se cunoscuseră vreodată. Căci domnul Stan nu avea studii. Adică avea, dar numai pe jumătate, sau pe treisferturi, sau cum vrei să le spui, având în vedere că nu le terminase. Nu avea examenul de Stat, adică diploma de licență, cum i se zicea pe timpuri. În realitate, însă, din firava lui leafă și apoi, din pensia și mai debilă, abia de-și putea permite, o dată pe lună, o vizită la Ligia, vecina lui de la mansardă. ”Moșu’ e ca ciclul, la dată fixă, o dată pe lună” râdea aceasta.
Ședințe
Ședință a asociației de locatari, cu obișnuitele vociferări și câteodată, păruieli. Unul la vreo treizeci de ani se ia în gură cu domnul Stan, pe chestia, inevitabil, a costului întreținerii și-i spune: „Ce nu-ți convine, tataie, că poate nici n-apuci s-o plătești pe următoarea?”
„Dar dacă n-apuci tu?”, ripostează bătrânul.
Întâmplarea face ca a doua zi de dimineață, tânărul impertinent să fie făcut zob de o basculantă cu moloz, de la demolări, pe o trecere de pietoni din Piața Unirii.
Cei o sută și ceva de locuitori ai blocului, în mare parte milițieni și membri de partid fără absențe la orele de Socialism și de Ateism Științific rămân trăzniți, drept care, la următoarea adunare generală, domnul Stan este ales în unanimitate președinte al asociației, funcție în care rămâne, netulburat de cineva, timp de șase ani după aceea. Adică, până la moartea lui, mincinos profețită de tânărul scandalagiu de care vorbirăm. Iar cu această ocazie, se constată că el golise conturile asociației și că nimeni nu putea să recupereze ceva, de pe urma lui nerămânând decât mobila sărăcăcioasă din garsoniera cu chirie la stat în care locuise o viață întreagă.
Ce-i drept, însă, vizitele lui la Ligia se îndesiseră în ultimii ani.
