Până la vreo șase ani, Dinișor fusese absolut convinsă că „mâine” este numele unei sărbători, iar toate astea i se trăgeau de la un Crăciun. De fapt, nu unul oarecare, ci primul pe care și-l aducea aminte bine, cu brad și cadouri cu tot.
Pomul fusese uriaș, căci ajungea în tavanul înalt al camerei de casă veche, boierească. Iar darurile… o bucurie: bundița albă de miel, căciulița, păpușa blondăcare spunea „ma-ma” și dulciurile, un munte de bunătăți vârfuit de cutia mare cu podoabe de pom din marțipan tras în ciocolată: steluțe, inimioare, globuri. Pe capacul verde de carton țopăiau, așezați în cerc, copii îmbrăcați în straie populare.
Cam cu vreo săptămână înaintea serii de Ajun, fetița începuse să-și întrebe părinții când vine Moșul. Răspunsurile n-o lămuriseră deloc pentru că nu semănau între ele, iar cea mică știa deja că nu poate să vină Crăciunul decât o singură dată în iarnă. Or „pestecâtevazile”, „încurând”, „airăbdare”, „numămaibatelacapcăvineel”, „încăpuțin” și, în cele din urmă „mâine” nu prea erau același lucru. Înțelegea ea ce-i răbdarea și că, dacă Mica îi spunea să n-o bată la cap trebuia s-o lase în pace, dar mâinele ăla nu-l pricepea. Cu atât mai puțin când, repetând întrebarea dimineața, după somn și micul dejun, maică-sa îi dădu vestea că Moș Crăciun vine… azi. Cum așa, azi? Parcă fusese vorba că mâine, cu sărbătoarea.
I-a luat mult timp copilei să se lămurească pe tema asta. Mâine era ziua ce urma. Indiferent dacă venea cu brad împodobit, cu daruri și bucurii sau, dimpotrivă, cu tristeți. Mult mai târziu, când oamenii dragi din jurul ei au început să moară, a aflat că și ziua care nu mai vine niciodată se numește tot mâine.
Codrina Diana Tomov <3
