O nuntă de pomină 1
Cred că orice tipă și-a imaginat, nu o singură dată în viață, cum va fi nunta ei! Haideți, fetelor, recunoașteți că așa e!
La mine a fost ceva de groază visul ăsta, un coctail de viziuni, pe care mi le croșetam febril în serile ude și schizofrenice, când mă întorceam de la liceu, apoi, mai târziu, de la FJSC. Înghesuită în autobuzul 336, de pufoaice puțind a motorină, a salam ieftin și-a bășini urbane de oameni preocupați și triști, molfăiam un covrig tare, ca bara înzilizită de care mă țineam dârză. Îmi imaginam cum voi arăta eu în rochie de mireasă, cât de frumoasă voi fi, fără coșuri, fără nas lucios (ajustat chirurgical eventual!), înfășurată corespunzător în spumă de dantelă albăă, albăă, cu un voal luuung. Suspinam și zâmbeam, zâmbeam și suspinam.
La frâne, când veneam de-a berbeleacu’ peste ăia din față, secvențele săreau ca altoite cu nuiaua și ajungeam la… dans, într-un restaurant select, cu picoli, numai unul și unul, care baletează printre mesele frumos împodobite cu de toate.
Ah! E stația Lujerului? Tre’ să cobor! Fuck! Visul se repeta, dar mereu schimbam câte ceva, ori mirele – care, evident, arăta cel puțin ca De Niro în tinerețe, dar mult mai înalt (am avut mereu chemare înspre bărbații înalți, chiar dacă eu eram bună de băgat în buzunarul de la piept!), avea plete și mă iubea până la sufocare. Ori schimbam rochia!
În fine, ce să vă mai amețesc? Anii au trecut, visul de nuntă a rămas aproximativ același, dar nu prea m-am măritat. De ce? Nici eu nu știu ce să zic. Inima mea? O fetiță cu funde și degetele pline de cerneală, o nebună care sărea coarda, încă. Niciodată n-am fost gata. Ba trebuia să mă pregătesc pentru licență, ba n-aveam bani, ba îmi dădeam demisia dintr-un loc de muncă și mă angajam într-altul, ba nu eram prietenă cu cine trebuie. Viața mea era ca o bucătărie cu toate oalele pe foc, clocotind și amirosind și a țelină și a mărar, dar în special a sarmale d-alea bune. Atât de bogată, de plină, de colorată și de nebună, încât nu-mi venea să o deranjez cu nimic. Nici măcar cu o nuntă.
Eeei, și timpul a fugit de mine, ca un pârnăiaș scăpat printre gratiile tăiate cu unghiera. M-am trezit la un moment dat că am 35 de ani. Auci!
Nu mai arătam chiar ca la 25, e drept, dar asta nu mă făcea mai înțeleaptă. Îmi lopătau fluturi în creier, iar gândurile mele aveau încă cerul senin. Eram împreună cu Răzvan de vreo 6 ani și stăteam așa. Fiecare cu numele lui. El mă tot înghesuia pe la colțuri: „Hai, poeto, să ne căsătorim, ce dracu’, să-ți pun verighetă pe deget!”
Eu, nimic. Amânam.
Și, într-o zi, m-am decis. Rapid, pe neașteptate, așa cum fac eu majoritatea lucrurilor. Răzvan s-a bucurat. Mama la fel, iar tata s-a machit cu drojdie penală până a uitat că stă la etajul 2 și a intrat în casă peste madam Tudorache de la 1. Problema nu era tata, care nu mai venea la domițil, ci faptul că nu aveam nași. Am tot căutat, am dat telefoane, am întrebat în sus și-n jos. Nimeni nu voia să ne cunune. Parcă am fi fost ciumați.
Simțeam că am trei țâțe în față, de fiecare dată când întrebam pe cineva, iar Răzvan deja își luase gândul de la nuntă. Cu toții, cei chestionați, ne băgau aceeași placă plină de minciuni, că se vedea pe mutra lor că inventează: „Dragă, nu putem, avem un botez!”…sau: „Aaa, tocmai am aflat că am altă cununie!”
Până și pe Dinescu l-am rugat. Dinescu, poetul și fostul meu șef de la Plai cu boi și Aspirina Săracului. Nici el n-a vrut. Nu că nu i-ar fi făcut plăcere (ce dracu’ să zică și el!!?) dar cică poartă ghinion nășirea lui și se despart finii! Așa mi-a spus, asta vă zic și eu vouă. 🙂
L-am lăsat pe Dinescu. Mi-ar fi plăcut să-mi fie naș. Băgam o tonă de Gălbioară de Potelu la masă, aduceam băieții de la Mambo Siria și eram ca-n „Pisica albă, pisica neagră” a lui Kusturica. Dar n-a fost să fie.
În cele din urmă s-a îndurat de noi un popă, despre care scriseserăm noi mai demult. „Vă cununăm la biserica noastră, cumpărăm buchetul miresei și lumânările, voi dați banii pentru mâncare la restaurant și restul.”, a zis nașul și a bătut palma. Iuhuuu!
Ne-am bucurat și am început să umblăm de nebuni prin oraș la cumpărături. Pentru că ne-am trezit în octombrie că vrem să ne căsătorim în…noiembrie, același an!, vă dați seama că niciun restaurant care se respectă nu putea să ne onoreze dorințele, oricât am fi scos din buzunare. Toate erau ocupate. Rochia mi-am cumpărat-o singură, voalul și coronița la fel. Din salariu. Pantofii n-au fost din piele, dar arătau bine și erau noi. Buun!
Cu restaurantul ne-a ajutat nașul. A scormonit el prin parohia lui, a sunat, a întrebat, s-a răstit și, în cele din urmă, a găsit o cârciumă, nici prea-prea, nici foarte-foarte. La prima vedere, și amețită de eveniment și stresată de tot ce mi se întâmplă dintr-odată (oare să-mi păstrez numele de fata? Sau să mă semnez Mateescu?!) mi s-a părut că e în regulă. Sala era luminoasă, destul de mare pentru câți invitați aveam noi, ba chiar mișto, în cazul nostru – și cu bani puțini și în ultima clipă-. Am acceptat, răsuflând ușurați. În sufletul meu, însă, bâzâiam ca un copil care și-a rupt cu unghiuța coaja de pe bubă. Pregătirile astea de acum nu se potriveau cu visul meu de fată. Și dintr-odată mi s-a făcut frig.
Și a venit și ziua cea mare. Credeam că nu voi fi emoționată, mare lucru! un eveniment ca oricare altul. Iar eu, copilă bizară și obraznică, hârșită-n toate prostiile și trăind experiențe de neuitat alături de companii cât se poate de dubioase, aveam destulă tărie (îmi imaginam eu!) să țin piept și unei căsătorii. Dar…tremuram din toate încheieturile. Așa de zăpăcită am fost, încât am uitat să mă pieptăn și să iau paharele pentru șampanie. În criză de timp, ca de obicei, ne-am aruncat în Suv-ul nostru de lux, de atunci (nenorocita aia de Papașa ’din 78, cu diverse îmbunătățiri) și, la a treia cheie, ne-am luat tălpășița: vrrrrrrum! Invitații deja ne așteptau, cu toții veseli, frumoși, parcă se căsătoreau ei în locul nostru. Chiar nu mă așteptam să vină așa de mulți și de …variați. Tata, ras până la sânge și pus pe glume de căcat, ca la el la uzină, mama, frumoasă și din altă piesă, așa cum a fost ea mereu, Liviana, micuța Moți, prietena mea de-o viață, zisă și „7.63” pentru că s-a îmbătat așa de rău într-o seară, încât, dacă se uita la ceas vedea că e ora 7.63.
În fine, pupături cu buze ude, ț-ț-ț-ț-țî-uri de admirație: „mânca-o-ar mama dă frumoasă!” „Tiii, da’ ce bine mai miroși!” sau : „Fată, tu chiar te măriți azi!” și apoi, intrăm. Ne aranjăm cuminți, eu, dârdâind. Aveam o nevoie teribilă la WC.
-Oare cât ține asta, că fac pipi pe mine rău de tot!?, îl întreb pe Răzvan, la rândul lui stresat și alb la față ca varul. Mă privește cu niște ochi, să spargi lemne cu ei:
-Iară? M-ai înnebunit cu pișarea ta! Ai făcut de 15 ori până acum! Ia mai lasă-mă în pace! Ține-te sau pișă-te pe tine! Unde vrei să pleci acum, când ne strigă să intrăm? Cu cine dracu’ mă însor eu?
Tac. Mai stau nițel, mai țăcăn din pantofiori, apoi iar îl zgândăr:
-Auzi? Nu poa’ să-mi țină Moți locu’? Până vin de la toaletă. Știe cineva că nu sunt eu? Fac pipi și mă întorc! Viitorul meu soț e la capătul răbdării:
-Dacă nu te potolești, plec și te las aici singură, cu toată lumea!
În sfârșit, ofițerul stării civile, o cucoană, începe să citească, ne întreabă dacă vrem sau nu vrem, apoi semnăm. Poze: țac-pac, zâmbim (eu cu gândul la o budă, la o budișoară cât de mică!!!), felicitări, flori, bomboane, pișcoturi, șampanie…Șampanie?