Într-un martie repezit, cu ploi, noroi și frig, în grădina bunicii Bențoaia au răsărit, peste noapte, ghioceii. Erau mulți, grași, strălucitori, crescuți în cuiburi. Pofteam la ei ca la o înghețată de vanilie cu frișcă și înghițeam în sec de fiecare dată când treceam pe lângă.
Aerul era curat, iar din sufletul pământului venea o mireasmă sublimă, ușor amăruie, care mă făcea să fiu fericită fără vreun motiv anume.
Ghioceii erau ca fluturii. Își clopoțeau căpșoarele în vânt și chiar auzeam cum cântă: clinc-clonc-clinc.
De la Dana
Îți plac textele mele? Adaugă Semnal ca sursă preferată de știri.
Mă ajuți și pe mine și pe Semnal. Mulțumesc! →
Îi adusese Bențoaia de la ea din sat, de mult, era tata mic și războiul nu se terminase încă. Ținea la ei ca la niște rude. Eram convinsă că îi iubea mai mult decât pe mine, nepoata ei.
Nu aveam voie să calc în grădină. Era strict-interzisă pentru mine, din ziua în care am năvălit acolo cu Sami, prietenul meu, și am mâncat toate coacăzele negre, de era să intrăm în spital amândoi.
Bențoaia pusese un lacăt mare, cât căpățâna mea, pe poartă:
„Mno, bată-tie Dumniezo, sfântu Teodosie și mumă-sa păste botu ăla dă bolundă hămnesită! Aiși nu mai calci câte zâle oi avia io, capră turbată ce iești!” Și, clac! a zăvorât tot.
Dar grădina aia mă chema mereu. Nu era mare, mai mult lungă decât lată, umbroasă, dar și cu soare, tainică. Vara era o nebunie!
În ea creșteau cei mai frumoși piersici, meri, cireși, caiși și un gutui ca un prinț. Avea Bențoaia rugi de zmeură, și flori peste flori: regina-nopții, cale albe, zorele mov, ochiul-boului, mărărițe, flori-de-piatră, flux, mușcate, ortensii, crăițe, trandafiri portocalii, galbeni (am mâncat câțiva), tuberoze, erau și plante pentru ceai: mentă, chimen, sunătoare. Un paradis.
Primăvara, grădina Bențoaiei se primenea și își punea pe trupul zvelt ghiocei. Mulți, mulți. Mă uitam la ei cu jind, cu inima mă uitam. Ochii-mi erau două inimi care uitau să mai clipească. În palme îmi creșteau două cântece.
Cum să iau și eu? Cum?
Mă rugam de ea: „Maie, vreau și eu un ghiocel!”
Era de neînduplecat. Stâncă. Zid. Oțel Krupp.
„Când mi-oi vide io ceafa!” și râdea provocator la mine.
M-am dus la Samuel Goldman: „Vreau să dăruiesc ghiocei la școală, pentru tovarășa învățătoare, pentru Cristina, Corina și Marinela. Cum să intru în grădină? Bențoaia poartă tot timpul la ea cheia de la lacăt. Așa mă enerveazăăăă!”
Sami s-a scărpinat în ciuful morcoviu și și-a supt buza de jos, semn că punea la cale un plan de atac.
„Hai să cercetăm, Dano! Fără cercetare, nu putem acționa.”
Uuu, ce serios era când vorbea așa! Și frumoooos. Al naibii, de splendid, mirosea a ciocolată și a interior de vioară veche. Mereu mă băga-n bucluc.
În ziua aia era un frig, de-ți îngheța și apa din stomac. Vântul izbea cu copita în obrajii noștri, în cartonul gudronat de pe case și-n lume.
Dar nu ne-am lăsat. Eram viteji.
Am intrat în curte și ne-am tot uitat la lacăt, apoi la gardul care era din sârmă, cu găurele ca niște hexagoane. Sami râdea: „Trebuie tăiat aici. Ne strecurăm prin gaură. Fugi la tac-tu mare și fură un clește!” L-am privit scurt: „Bă, ești nebun? Ce clește? De rufe? Dacă vrei, îți aduc un ciocan.”
Sami m-a privit verde și mi-a tras o palmă-n cap.
„Proastă mai ești! Adu ce găsești, dar mai repede că acu ne prinde mă-ta mare și nu mai pupi ghiocei!”
M-am dus și, pe furiș, am căutat. Am găsit un ciocan greu – pe care tataia îl respecta nespus, pentru că, povestea el, l-a ajutat să spargă în 1933 o ușă de la o hală părăsită, unde s-a ascuns când era urmărit de siguranța statului, pentru că răspândise niște manifeste prin București, – o șurubelniță-n cruce și o foarfecă de tăiat tabla. Toate ruginite ca vai de capul lor.
Sami a luat foarfeca („Bravo, fată! Îmi retrag proasta de mai devreme!”) și a început să taie. Hârști, hârști!
Eu, cu ciocanul, bum! Peste plasa din sârmă, ca să-l ajut.
