Mă cheamă Mihai. Negru Mihai. Numele mi-a fost dat de cel care m-a găsit abandonat pe treptele bisericii, pe când aveam cam șase luni, poate ceva mai mult, poate ceva mai puțin. Cel care m-a găsit, un dulgher oarecare, se numea Mihai, și mi-a lipit numele considerând, probabil, că este cel mai potrivit nume pentru un băiat. Nici Negru nu mi-e adevăratul nume, dar cum cel care m-a lăsat pe trepte nu s-a sinchisit să lase și un bilețel, același dulgher m-a botezat după primul lucru care i-a trecut prin cap, numele bisericii.
De la Dana
Îți plac textele mele? Adaugă Semnal ca sursă preferată de știri.
Mă ajuți și pe mine și pe Semnal. Mulțumesc! →
Nu știu cum am ajuns în lumea asta, că m-a născut într-adevăr o femeie, parcă nu-mi prea vine a crede, pentru că mamele, de regulă, își protejează copiii, nu-i abandonează ca pe haine vechi. Așa că sunt Negru Mihai, fiul Bisericii Negre. Într-un fel chiar mi se potrivește numele, pentru că nu sunt tocmai blond la păr, nici pielea nu mi-e albă, și unii ar spune că până și sufletul mi-e tuciuriu. Așa o fi, eu nu știu. Tot ce știu este că am venit pe lume neajutorat, nu aveam nimic, nici măcar un nume, și tot ce am devenit se datorează lumii. Vouă.
Am fost dus la un centru, apoi la un altul și timp de șapte ani am fost dat din mână în mână, ca o sticlă între bețivi. Câteva luni pe aici, câteva luni pe dincolo, oameni aici, oameni și dincolo. Printre ei am descoperit timpuriu că cei ca mine vor lua mereu mai multă bătaie decât mâncare. Totuși, nu din cauza bătăilor am fugit de sub protecția oferită atât de binevoitor de stat, astea rar deveneau atât de intense, încât să păstrez urmele mai mult de 2-3 zile, am fugit din cauza unui asistent, unul de 23 de ani, mare cât un tanc, și cu un și mai mare drag de copii. Din păcate, acest „drag” se manifesta prin pipăituri și uneori nici măcar nu se oprea aici.
Aveam un prieten, așa ziceam noi că suntem, adevărul este că nu eram nimic altceva decât cei doi purdalăi mici și pricăjiți, care se alegeau mereu cu ce mai mare porție de bătaie, și asta ne-a făcut să ne simțim apropiați. El a fost cel care a pățit-o, eu am fost cel care a scăpat.
Asistentul a intrat noaptea la două în dormitorul comun, l-a trezit și l-a dus să-i arate ceva. A doua zi dimineață, prietenul meu n-a putut mânca, vomita continuu, avea ochii învinețiți și fața umflată. Prin roșeața nefirească a obrajilor se ghiceau urmele unor degete, dar asta nu a interesat pe nimeni.
Mi-a povestit plângând ce a fost obligat să facă, mi-a povestit și, după două ore, de teama nopții ce se apropia, a sărit de la etajul trei.
A avut noroc, a picat în cap și a scăpat astfel de tot. S-a făcut o anchetă, a durat exact două ore. Atât le-a luat polițiștilor să ajungă la concluzia că a fost sinucidere curată, fără nici un motiv clar.
– I-o fi fost dor de mă-sa – zise polițistul mai gras, la care cel slab a rânjit și l-a corectat.
– I-o fi fost dor de curva de mă-sa.
De atunci, asistentul a început să-mi zâmbească mie, și avea un mod de a mă atinge, care îmi ridica părul măciucă. Așa că am fugit. Voiam să trăiesc și voiam să trăiesc, fără să trec prin ce trecuse Neluțu.
M-am dus departe, m-am urcat în primul tren, un personal rablagit, plin de navetiști beți care se întorceau de la muncă și de familii de țigani ce păreau să-și ducă veacul călătorind cu trenul în locul șatrei de cândva. Printre copiii acestor nomazi moderni m-am putut pierde ușor, erau la fel de subțire și de murdar îmbrăcați ca mine. Nu i-a luat nimeni în seamă nici pe ei și nici pe mine. Cred că nici țiganii nu știau câți copii au, dacă pierdeau vreunul nu-l căutau, dacă răsărea de undeva încă unul nu se minunau. Aș fi plâns pe drumul acela, dacă aș fi știut să plâng, eu însă niciodată n-am avut lacrimi. Indiferent cât am fost bătut, indiferent câtă foame am răbdat, indiferent ce pățeam nu puteam plânge. Suspinam, mă smiorcăiam, dar lacrimi nu aveam. Poate din cauza celor câteva ore petrecute pe scările unei biserici, într-o înghețată noapte a unui sfârșit de an de cândva…
Nu știu când am ațipit, dar am dormit aproape întreaga noapte. Când m-am trezit, prima oară trenul era aproape gol și staționa undeva, într-o gară marcată de o clădire dărăpănată. Muncitorii au dispărut, dar țiganii erau la locurile lor. Dormeau și ei, așa că mi-am închis iar ochii și m-am întors în lumea somnului, unde speram încă la un vis în care să am și eu părinți.
La următoarea trezire ne aflam în mișcare, trenul tocmai parcurgea mahalaua unui oraș mare, mi-am dat seama de asta după faptul că timp de aproape 10 minute se vedeau afară numai șiruri de case în ruine, din câte o clădire numai un zid mai stătea în picioare, aici cârpe întinse apărau de soare și folii de nylon opreau ploaia. Năpăstuiții sorții, care aici și-au găsit refugiu, își duceau traiul în compania mormanelor de gunoi, a unor cai, ai căror coaste încercau să treacă prin piele, și a unor câini râioși, scheletici.
Am coborât în prima stație. Mă gândeam că printre astfel de nenorociți nimeni nu va observa că a mai apărut de undeva încă unul. M-am înșelat amarnic. Nu mi-am dat seama că sărăcia și lipsurile trag după sine sărăcia morală, intoleranța și cruzimea.
Îmi era foame. Să fur, nici prin cap nu-mi trecea, să caut prin gunoaie, nu mă vedeam în stare, așa că nu-mi rămăsese decât să întind mâna. Stăteam sprijinit de un gard și urmăream trecătorii. Când vedeam oameni mai bine îmbrăcați, îmi ziceam în gând că acum e momentul. Mâna însă nu asculta de mine, refuza să se întindă cu palma în sus, și, la fel ,refuza și gura să ceară. Mi-a luat mai bine de două ore până am reușit să-mi întind mâna, când a trecut o doamnă prin fața mea. De rușine nu am fost în stare s-o privesc, și ea s-a dus în treaba ei, fără să mă observe.
Am încercat iar, dar tot fără succes. Apoi au apărut doi băieți de 17-18 ani, m-au săltat de mâinile întinse și m-au tras după ei în spatele unui chioșc. M-au bătut. Între pumnii și picioare aplicate pe unde apucau, cârcit pe jos, cum am ajuns, în jalnica mea tentativă de a mă proteja, am înțeles din răcnetele lor că toate astea le primesc pentru a mă învăța minte. Ocupasem fără să știu vadul altui cerșetor. În final, când nu mai eram în stare să mă ridic nici măcar în genunchi, mi-au întors buzunarele pe dos. Nu au găsit nimic, nu aveam nici măcar un ban, așa că întreaga bătaie am luat-o, nu pentru ce am făcut, ci pentru ce aș fi putut face…
De două ori am încercat să mă ridic în picioare, după ce au plecat, dar mă săgeta o durere în coaste, de cădeam la loc. A treia oară, am simțit ceva cum se strânge, parcă, în mine, și un val de întuneric mi-a acoperit privirea. A fost doar asemeni unui somn, ce se lasă brusc peste un om obosit.
Eram întins pe un pat de spital când m-am trezit. M-a dus un taximetrist la urgențe. Nu știam nici ce zi este, nici cum am ajuns acolo. Două tuburi duceau la acele înfipte în venele bratelor și vedeam doar cu un ochi. Pe celălalt aveam un plasture. Mâna dreaptă și piciorul stâng nu le puteam mișca, erau înțepenite în straturi groase de ghips.
A trecut apoi o săptămână întreagă peste mine, ca un somn lung. Uneori parcă am visat ceva. M-am bucurat, căci visele îmi lipseau la fel ca lacrimile. Aveam un singur vis, acela în care aveam părinți, nu i-am văzut niciodată, nu aveau fețe și nici glas, erau mai degrabă două fantome ce se aplecau asupra mea, dar știam că-mi poartă de grijă. Viziunea asta nu o puteam considera vis, era mai degrabă dorință ce se materializa în niște imagini, când eram la granița somnului. Aș fi vrut să am vise, măcar atunci când dormeam aș fi evadat în altă lume. Din păcate nici atunci n-am visat, momentele când eram trezit și hrănit, când mă curăța cineva cu un burete sau îmi punea plosca le-am confundat cu visele.
După o săptămână de plutire la granița conștientului, m-a trezit o asistentă. Mi-a zis că am un vizitator. M-am speriat, m-am gândit că au venit după mine și voi fi dus înapoi să fiu dat în grija celui de care am fugit. Am încercat să mă dau jos din pat, dar nu aveam cum, marginile erau ridicate și cu membrele în ghips mă mișcam asemeni unui roboțel. Pe ușă a intrat un bătrânel alb în cap, cu niște ochi incredibil de albaștri. M-a privit zâmbind, ca pe o veche cunoștință, apoi cu pași lenți, calculați, a venit lângă patul meu și s-a așezat pe scaun. Nu a zis încă nici un cuvânt, când am știut deja că e altfel de om decât ceilalți pe care i-am întâlnit. Știam că bătrânelul acela nu mă va lovi niciodată, că nu a lovit pe nimeni niciodată. Era cel care m-a găsit plin de sânge în spatele chioșcului, cel care m-a dus la spital și cel care nu mi-a mai dat drumul cât a mai trăit.
A fost singurul om adevărat întâlnit de mine, un om cum ar trebui sa fie toți oamenii, un om cum cred că sunt cei din lumea aia frumoasă despre care ne vorbise cândva la centru un bărbos îmbrăcat în fustă.
Bătrânelul meu, domnul Konya, a fost timp de 40 de ani profesor de literatură și filosofie la un liceu oarecare. Când eu l-am cunoscut fusese pensionat deja de un an, s-a retras singur, când și-a dat seama că nu face față noiilor generații. Față de copiii de cândva, cei din ultima vreme aveau prea multe fițe în cap, prea multă nesimțire întitulată tupeu și prea puțin respect pentru părul alb al cuiva.
M-a dus acasă la el, când am ieșit din spital, m-a cărat după el de câteva ori la tribunal, am fost în tot felul de birouri unde s-a discutat despre mine. Peste tot i se puneau întrebări peste întrebări, până scotea câte un plic din buzunar și-l punea în buzunarul funcționarului. Din momentul acela, toate erau în regulă, se completau, se semnau, se ștampilau acte. Domnul Konya m-a adoptat după toate formele legale. Dacă ținem cont și de câți bani a plătit pentru a face asta, atunci m-a cumpărat de la funcționari, așa cum își cumpără țăranii o capră din târg. M-a tratat, însă, așa cum nu cred că meritam eu sa fiu tratat. Aveam camera mea, făceam baie regulat și mâncam de trei ori pe zi, la ore stabilite. Nu aveam de făcut nimic altceva pentru toate astea decât să învăț.
Nea Konya nu degeaba a fost profesor, era pasionat de învățarea copiilor, datorită lui știu să scriu și să număr, datorită lui am citit câteva cărți și lui ar trebui să-i mulțumesc și pentru că am reușit să văd că dincolo de lumea bătăilor regulate, a răutății, a nepăsării și a lipsei acute de suflet, există și o lume a celor norocoși, o lume a celor care au părinți și case și mașini, o lume a celor care au mereu ce să mănânce și nu sunt treziți din somn pentru a fi batjocoriți.
Nea Konya avea și un băiat, om realizat, așezat la casa lui. George a venit în vizită de trei ori când încă trăia bunul meu tată. Am ajuns să-i spun așa bătrânului meu profesor și l-am iubit, Doamne, l-am iubit atât de mult, încât nu i-a fost permis să trăiască mult. La ultima vizită la adevăratului său copil s-au certat timp de câteva ore în bucătărie. Nea Konya, tata, vorbea liniștit și calm, dacă e să judec după tonul folosit. Nu i-am înțeles clar cuvintele prin ușa închisă, dar cred că se ruga de George, acesta însă urla și trântea tot ce-i pica în mână, iar în final a plecat trântind și ușa de la intrare. Tata plângea în bucătărie când m-am dus la el, m-a luat în brațe și m-a pupat pe obraz, așa cum niciodată nu m-a pupat nimeni, nici înainte și nici după el. Dacă aș fi putut, aș fi plâns și eu dar cum nu am lacrimi, am zăcut doar în brațele lui, fără cuvinte. Mi-am petrecut brațele după gâtul lui, aș fi vrut să-i spun să nu mai plângă, dar nu-mi găseam cuvintele.
Următorii doi ani au fost cei mai frumoși din întreaga mea copilărie. Pensia lui tata era subțire, mai suplimenta cât de cât cu taxiul, atât cât să ne putem cumpăra lunar câteva cărți și să mergem uneori la film. Citeam ore în șir amândoi stând unul lângă altul pe canapea. De câte ori terminam o carte, mă punea s-o povestesc. Uneori, mă scotea în oraș, ne plimbam de mână până la cofetărie și doamna care lucra acolo cum îl cunoștea, mă întreba mereu dacă m-a scos bunicul la ceva dulce, convinsă fiind că sunt copilul lui George. Nu am lămurit-o niciodată.
A urmat apoi dezastrul. Într-o zi de sâmbătă, ca în acea zi când m-a găsit după chioșc, a plecat cu taxiul. A sunat acasă la amiază, să-mi spună să nu-l aștept. Mi-a cerut să mănânc singur, pentru că are clienți și face bani. Încet s-a făcut seară, a venit și noaptea, și începuse să-mi fie frică. L-am sunat și m-a liniștit, mi-a promis că duce clientul la destinație, apoi vine acasă. A trecut o oră și încă una și l-am așteptat degeba. Nu a venit nici după trei ore și nu a fost venit nici când m-am trezit dimineața în fotoliul în care am adormit așteptându-l. Nu a mai venit niciodată.
A venit în schimb fiul lui și mi-a cerut să-mi strâng lucrurile și s-o iau din loc. Nu înțelegeam ce vrea, dar m-a lămurit cu o palmă după ceafă. Cum niciodată nu am fost lovit în casa lui tata, nu m-am așteptat. Luat prin surprindere, am căzut și am dat cu capul de perete. Îmi frecam locul unde un cucui începu să crească, dar tot nu știam ce am de făcut. George n-avea timp de pierdut, m-a târât până la fotoliu, s-a așezat fața în față cu mine și m-a lămurit cu vocea cuiva cine abia se mai ține în frâu .
– Aseară a murit tata. A fost înjunghiat și i s-au luat toți banii pe care-i făcuse, i s-a furat și casetofonul din mașină și telefonul mobil. Probabil că a făcut-o un client, oricum nu contează, e treaba poliției să-l caute. Casa este a mea acum și eu nu am nevoie de nici un mucos în zonă, așa că ori îți iei frumos țoalele și te cari, ori ți le strâng eu și sun să fii dus înapoi acolo de unde ai fugit când te-a găsit tata. Ai 10 minute să te decizi.
Nu știam nimic despre legi sau despre drepturile mele, fiind înfiat cu acte în regulă, puteam să rămân și nu ar fi avut ce să-mi facă. Nu a fost nimeni cine să mă lămurească, așa că am luat cu mine o sacoșă de haine, periuța de dinți din baie, un prosop și săpunul de lângă chiuvetă. Am vrut să iau și Oliver Twist, fiind cartea mea preferată, dar nu am fost lăsat. George s-a răstit la mine, că nu era vorba să fur ce nu-mi aparține și că îmi sucește gâtul, dacă mai îndrăznesc să vorbesc vreodată de nea Konya, de parcă ar fi tatăl meu. M-a dus la ușă, a deschis și mi–a dat un brânci, de era să cad pe scări. A strigat după mine un “hai pa, și să-mi scrii, milogule”, apoi a trântit ușa. N-am reușit să înțeleg niciodată de ce s-a purtat cu mine, de parcă aș fi fost vinovat de moartea lui nea Konya.
Eram iarăși copilul străzii, copilul nimănui, născut parcă de drumuri și crescut precum boscheții, privit ca un rău inevitabil de către toți. Măcar nu mai eram atât de mic, încât să atrag atenția imediat, aveam aproape 14 ani, eram îmbrăcat normal, știam să citesc și să scriu. Aveam aproape două milioane de lei, ascunși, spre norocul meu, într-o șosetă. Nu de mine, să nu credeți. Aici îi punea tata, aici îi strângea, bănuț cu bănuț, punând în fiecare zi ceva. De aici ne luam cărți, și spunea mereu că ăștia sunt banii mei. Dacă el mi i-a dat, atunci erau ai mei, și nu putea spune nimeni că i-am furat. Știu însă că George mi-i lua, dacă afla.
Am plecat în lumea largă. Jumătate de an am dormit sub un pod, în compania unui om de aproape cincizeci de ani, care trăia pentru a bea, și a unuia de douăzeci și ceva, care trăia furând, pentru a-și cumpăra încă o doză, mereu „doar încă una”. Nu aveam nimic în comun, nu ne salutam și nu discutam decât strictul necesar, bani sau mâncare nu mi-au cerut niciodată, și nu le-am cerut nici eu. Cu cele două milioane am trăit cinci luni, altceva decât pâine n-am mâncat. De două ori am cumpărat săpun, mi-am cheltuit o parte din bani pe încă un prosop și pe o ediție veche a cărții lui Dickens.
Într-un final, mi-am găsit de lucru la o benzinărie. Spălam geamurile mașinilor, spălam pe jos în clădirea stației și curățam toaletele. Pentru toate astea, mi s-a permis și să dorm într-un spațiu de doi metri pe unu și jumătate, acolo unde țineam mătura, mopul, detergenții, aspiratorul și soluțiile de curățat. N-a fost nici bine nici rău. Câștigam strict cât să-mi permit să mănânc omenește și să-mi cumpăr, din când în când, câte un tricou sau o pereche de încălțări. Numai chinezării ieftine, vara nu țineau umbră, iarna nu mă încălzeau. După câteva controale, de frică să nu fie amendat, patronul a purtat o discuție cu mine. Am convenit, ca timp de un an să-mi dea doar jumătate de salar, dar să mă ajute să-mi fac acte. Așa m-am văzut cu un buletin și cu diploma de opt clase. Cunoștințele le aveam de la bătrânul Konya, dar acum aveam și hârtie la mână.
Am lucrat aproape doi ani, apoi m-am împrietenit cu Vasi. Era mai mare cu un an decât mine și a fugit de acasă după ce mama lui a murit. Tatăl lui era un bețiv scandalagiu și, de frica lui, a ales drumul. În supraviețuirea stradală avea deja vechime și se descurca mai bine decât mine. Nu se codea să fure, mințea de înghețau apele, nu avea nici o reținere în a smulge poșete din mâinile femeilor neatente ori telefoane de la copiii unor părinți proști. La început refuzam să fac asemeni lui, iar el spunea că m-a stricat definitiv viața domnească. Din păcate, s-a înșelat, încetul cu încetul, fiind mereu împreună la rău, căci bine nu prea era, m-am învățat să fac orice, fără rezerve.
Lucram în echipă, unul distrăgea atenția celor mulți și proști, iar celălalt opera câte un buzunar, tăia o poșetă ori sălta un telefon nesupravegheat suficient. Telefoanele erau o afacere proastă, noi nu puteam risca să ieșim cu ele pe stradă, nu aveam niciodată bani destui cât să mituim un polițist, iar fără pregătirea terenului nu există afacere. Poliția nu vede doar ce nu vrea să vadă. Dar ne descurcam altfel, dacă ne învârteam de ceva telefoane, le lăsam la alții spre vânzare, cu toate că am luat de câteva ori țeapă, pentru că seara refuzau să ne dea banii pe telefoane. Susțineau că nu le-am dat nimic și noi n-aveam cui să-i reclamăm. Între hoți nu există cinste, am fost nevoit să învăț și asta.
Prima încălcare gravă a legilor am făcut-o când împlinisem 17 ani. Am sărbătorit, ne-am îmbătat și, mergând spre garsoniera făcută praf de o familie de țigani, singura pe care ne-am putut permite s-o închiriem, urlam de nebuni pe stradă. În tramvai lui Vasi i s-a făcut rău și a dat la rațe, s-au tras toți de lângă noi, așa că am călătorit domnește. Un băiat de vreo șaisprezece ani s-a uitat mai lung la noi, dar și-a revizuit urgent atitudinea disprețuitoare, după ce a luat o “căpșună în far” de la Vasi. Asta am învățat-o de la el, înseamnă o flegmă în ochi.
După ce am coborât din tramvai, mergând spre casă am observat o domnișoară elegantă. Umbla țanțoș și dădea din cur, special, parcă să ne facă în ciudă. Ne-am ținut după ea. Se prefăcea că vorbește atât de concentrată la telefon, încât nici măcar nu ne observă. Când a închis, am vrut să mă bag în seamă. S-a oprit, s-a uitat la mine, din cap până în picioare, și am văzut în ochii ei că pur și simplu îi este scârbă de ce vede. Mi-a fost puțin rușine de mine însumi, cu toate că mintea îmi plutea în aburi de alcool. Dar mă și enerva. Vasi, în schimb, nu avea grețuri, i-a zis direct “pe nume”. Asta-i altă șmecherie învățată de la el, toate femeile sunt curve și toate se numesc „găoază”. Fata când l-a auzit vorbind obscen, a dat să-și continue drumul, dar a fost deja prea târziu. Vasi a apucat-o de mână, a smucit-o, ea s-a dezechilibrat și, cum era încălțată cu sandale cu toc înalt, nu a reușit să se redreseze. A căzut pe spate și a dat cu ceafa de bordură, apoi a rămas nemișcată. M-am speriat că a murit, dar avea puls și respira. Nu știam ce să facem cu ea, eu ziceam să fugim, până nu ne vede cineva, Vasi era de părere că trebuie s-o trezim, altfel își înghite limba și moare. Nu știu dacă se poate una ca asta, dar suna veridic și m-am speriat. Am dat să fug după apă, dar am fost tras înapoi de Vasi. Dura mai puțin s-o ducem pe ea la noi, decât să merg eu și să mă întorc cu apă. Pe scări, ne-am întâlnit cu un tip și o tipă, ne-au privit, dar nu au zis nimic, erau preocupați cu dozarea unei porții de ceva gălbui într-o seringă.
Am trântit fata în pat și i-am aruncat apă în față. A început să miște. Și-a deschis, într-un târziu, ochii, s-a uitat în jur, încercând să-și dea seama unde a ajuns. Se vedea de la o poștă că nu știa ce s-a întamplat, nici unde-i, și nici cine suntem noi. S-a ridicat din pe pat, și a vrut să plece, dar a fost trântită înapoi de Vasi.
– Poate nu te grăbești chiar așa, după ce ți-am salvat viața. S-ar cuveni să te prezinți măcar.
Fata a înțeles mult mai repede decât mine ce intenționează Vasi, și-a încercat norocul, spunând că-i târziu și că o vor căuta părinții, dacă nu ajunge urgent acasă. Vasi i-a răspuns că trebuie să treacă repede la fapte și s-a descheiat la șliț. Fata a sărit iarăși din pat și a reușit să ajungă aproape până la ușă. A fost târâtă înapoi de păr. Eu stăteam speriat, nu știam ce să fac. Într-o parte era prietenul meu, cel care se descurca și mă ajuta să supraviețuiesc, pe partea cealaltă era o fată, o „găoază” oarecare. Totuși cineva cu vocea bătrânului Konya îmi șoptea că așa ceva nu se face, că el a încercat să mă facă om și că devenind animal, dovedesc că nu am meritat întreaga sa bunătate.
– Cum te cheamă?
– Adina, a răspuns fata în șoaptă.
– Dezbracă-te Adina! a dat Vasi ordin și, cum fata nu schița nici un gest a prins-o de gât, a ridicat-o în picioare și i-a tras un pumn în plex. Când i-a dat drumul, aceasta a căzut în patru labe și icnea de durere. Scotea niște sunete de parcă ar fi vrut să vomite. După câteva clipe Vasi a ridicat-o de jos și a așezat-o pe marginea patului.
-Dezbracă-te!
Fata nu mișca nici de data asta așa, că a luat-o iar de gât, a ridicat-o în picioare și cu toate că a încercat să se ferească i-a tras încă un pumn. De data asta undeva în zona ficatului. Adina a căzut ca secerată. Apoi a violat-o.
Îmi era rușine de mine, îmi era rușine de nenorocitul pe care îl numeam prieten. Dacă aș fi putut aș fi dat înapoi timpul, înapoi până în zilele copilăriei mele scurte, m-aș fi întors la tata și i-aș fi cerut să mă învețe mai mult. Dar era prea târziu deja, și eu am ales calea păcatului, calea vinovăției, calea celor excluși de societate. Nu știu dacă am ales într-adevăr ori m-au purtat doar pașii pe traseul ce mi-a fost desemnat. Multe nu le știu, dar adevărul e că nici nu vreau să mai primesc nici un răspuns.
-Îmbracă-te Alina!
-O cheamă Adina, am ținut eu să precizez.
-Mă doare în cur de cum o cheamă.
Fata și-a luat hainele continuând să plângă. Când a fost îmbrăcată complet Vasi s-a dus în spatele ei și i-a tras una în cap cu o sticlă goală. A luat-o în brațe și a pornit cu ea spre ușă. A trebuit să-l ajut la intrarea în lift, apoi la ieșirea din bloc. A cărat-o pe Adina cale de vreo cinci-șase străzi pe întuneric, apoi a întins-o pe banca din fața unui bloc și am lăsat-o acolo.
-Nu ar trebui s-o trezim? Dacă își înghite limba, am repetat eu învățătura primită cu vreo trei ore înainte.
