Blog Dana Fodor Mateescu

Tinerețea la 94 de ani

Cu vreo 10 ani în urmă, la rugămintea unui prieten, m-am dus acasă la o doamnă doctor care trăiește în Germania de peste 40 de ani, dar care vine în fiecare vară să stea două luni în București. Doamna avea o problemă la alimentarea cu apă, anual i se spărgeau racordurile de sub chiuvetă si inunda

de Dana Mateescu · ·

Tinerețea la 94 de ani
Tinerețea la 94 de ani

Cu vreo 10 ani în urmă, la rugămintea unui prieten, m-am dus acasă la o doamnă doctor care trăiește în Germania de peste 40 de ani, dar care vine în fiecare vară să stea două luni în București. Doamna avea o problemă la alimentarea cu apă, anual i se spărgeau racordurile de sub chiuvetă si inunda vecinul de jos. Până mergea cineva cu cheia, descuia și închidea robineții vecinul de jos plutea deja cu canapeaua prin apartament ca gondolierii prin Veneția.

Cum au încercat sa rezolve problema vreo zece instalatori, care mai de care mai priceput, și tot degeaba, s-a apelat la mine. Așa că m-am dus. Dimineața pe la zece.

De la Dana

Îți plac textele mele? Adaugă Semnal ca sursă preferată de știri.

Mă ajuți și pe mine și pe Semnal. Mulțumesc! →

Doamna m-a întâmpinat cu cafeaua făcută și nu oricum, ci exact cum îmi place. S-a interesat la prietenul meu că ce beau și cum beau. Mi-a plăcut gestul, dar mi-a plăcut și mai mult de ea. Avea 94 de ani, dar era perfect lucidă. S-a născut cu doi ani înainte ca România să se nască, la rându-i, și în acel război, Primul Război Mondial, și-a pierdut tatăl. Avea amintiri clare din perioada interbelică, din al doilea război mondial, din perioada de accedere la putere a comuniștilor, și nu doar că își amintea și era coerentă, dar avea și un vocabular bogat și cunoștințe temeinice din foarte multe domenii.

Avea picioarele umflate, se mișca greu, o dureau șalele, dar zâmbea, glumea, era îmbrăcată elegant, dar nu extravagant, și toate gesturile ei trădau feminitatea și bunul-simț. În acea zi am legat doar un manometru pe instalație și în rest am stat de vorbă. Am plecat seara la șase de la ea, promițându-i că imediat ce revin de la mare, adică în două săptămâni, trec pe la ea si rezolvăm problema. Nu era ceva complicat.

Când am revenit din concediu, și m-am dus la doamna respectivă, m-a lăsat gură-cască. M-a întâmpinat cu: „A fost perfect că ați plecat la mare, că a doua zi a trebuit să plec și eu din București. A trebuit să mă duc la Ocna Mureș pentru că a murit mama!”

Am crezut că nu aud bine, apoi m-am gândit că are 94 de ani și, probabil, asist la prima dovadă a unui început de senilitate. Dar nu, nici gând, femeia știa ce vorbește, chiar murise mama ei, și a fost la înmormântare. Bătrânica a trecut Marele Prag la vârsta de 116 ani. Iar doamna doctor, cu lacrimi în ochi îmi zicea: „Nu vă dați seama cât e de greu să-ți pierzi mama!”

Normal, după cum îmi stă mie în obicei, am făcut-o să râdă, spunând exact tâmpenia care mi-a trecut prin cap pe moment: „Dacă vă anunța că se mărită, cred că erați mai surprinsă!”

A râs, dar era îndeajuns de lucidă cât să sesizeze și ironia. „Sunt conștientă că exagerez, că alții își pierd mama când se nasc, ori în copilărie, iar eu ma plâng deși am 94 de ani. Dar să știți că pierderea unui părinte doare indiferent de vârstă. Știți, noi, oamenii, așa suntem făcuți, suntem conștienți la un anumit nivel că vom muri, dar ne place să trăim. La un moment dat ne mor bunicii, dar de regulă se întâmplă la o vârstă la care moartea este ceva ce li se întâmplă doar celorlalți și nu ne afectează prea mult. Apoi ne pierdem părinții, și, odată cu această pierdere, moartea devine o certitudine cu o dată mai recentă. Dincolo de durerea provocată de pierderea cuiva drag apare și gândul că urmăm noi, că următorii care vor face această călătorie vom fi noi. Din acest motiv pierderea unui părinte este cu atât mai dureroasă cu cât e cineva mai înaintat în vârstă, implicațiile pierderii îi apar cu o mai mare claritate.”

La asta nu i-am putut răspunde decât citând ceva drag mie: „Ce urmă lasă șoimii-n zbor?/Ce urmă, peștii-n apa lor?/Să fii cât munții de voinic,/Ori cât un pumn să fii de mic,/Cărarea mea și-a tuturor/E tot nimic!/Că tot ce ești și tot ce poți,/Părere-i tot dacă socoți -/De mori târziu ori mori curând,/De mori sătul, ori mori flămând,/Totuna e! Și rând pe rând/Ne ducem toți! ./Din codru rupi o rămurea,/Ce-i pasă codrului de ea!/Ce-i pasă unei lumi întregi
De moartea mea!”

Apoi, văzând-o puțin contrariată, am completat: „Eu nu vă spun că nu-mi pasă, eu vă spun că moartea e nesemnificativă, este doar punctul de la sfârșitul unei propoziții, e doar ultimul punct dintr-o carte. Dar nici din carte nu acel punct contează, ci toate cuvintele de dinainte. Nici la o călătorie nu destinația contează, ci drumul până acolo, toți cei întâlniți până acolo, toate interacțiunile și toate sentimentele până acolo. Așa că eu vă spun să nu fiți tristă, ci să vă bucurați că a trăit mult alături de dumneavostră, că ați prins schimbări multe și vremuri interesante, că a avut parte de o viață care a meritat să fie trăită.”

Am plecat tot seara pe la șase de la ea și, mergând spre casă, m-am gândit cât de ciudată e viața asta, cum poate cineva să fie feminină și să fie un om frumos și la 94 de ani, după toate prin care a trecut, după tot ce a văzut și a trăit, când alții, deși nu au parte de greutăți sau de neajunsuri, se rătăcesc deja la 20 de ani și se urâțesc de la răutate, invidie, ipocrizie și egoism.

Autor: Balin Feri

DistribuieFacebookXWhatsApp

Articole înrudite

Comentarii

Nu există comentarii la acest articol.