Comunism.
De la Dana
Îți plac textele mele? Adaugă Semnal ca sursă preferată de știri.
Mă ajuți și pe mine și pe Semnal. Mulțumesc! →
Înainte de revoluție, apropierea zilei de 23 August era așteptată cu mult interes de întregul popor dornic să petreacă două zile libere la sfârșit de vară, în cinstea Zilei Naționale a României.
Dacă 23 și 24 picau în apropierea weekend-ului sau imediat după el, și te aveai bine cu șeful, puteai să te învărți de 4-5 zile de relaxare, ca popa. Un alt aspect deloc de neglijat pentru trăitorii acelor „decenii de împliniri mărețe” era faptul că în ajunul aniversării acestei sărbători, se acorda mult așteptata rație de carne, mai ales celor din provincie: un kil și jumătate de pui sau porc la alegere și câte cinci ouă, dar nu oricum, ci la cozi interminabile.
Prin anii ’80, măcelarii din piața de lângă magazinul Universal din Brașov aruncau fleicile de carne spre mulțimea flămândă, încă de pe 21 seara. Cine prindea, n-avea decât să plătească la ieșire. Și totuși, perspectiva celor două zile libere ne lumina ca prin farmec. Un alt bine adus de 23 august era că televizorul devenea, dintr-o simplă cutie de lemn și sticlă, pe care stătea o vază și un mileu brodat de mama soacră, un obiect viu din care răzbăteau acordurile fanfarei militare.
Și mai mare bucurie era pentru muncitorii scoși din producție cu multe săptămâni înainte de asta, pentru a participa la grandioasele spectacole. Unii învățau să danseze tematic, cu ciocane în mâini, croitoresele de la APACA defilau și ele cum puteau, cu mosorele, ațe, pânzeturi și flori, alții se chinuiau să formeze din plăci colorate chipul Tovarășului.
Muncă, nu glumă, iar dacă cineva greșea pasul era luat la ochi și bănuit de sabotaj.
Ziua de 23 August se sărbătorea și prin muncă, la uzinele cu foc continuu. Stahanoviștii, care depășeau planul cu „n” la sută erau puși apoi la Panoul de Onoare și lăudați cu vorbe și aplauze în ședințe.
„Mă îmbătam criță pentru partid”
De la primele ore ale dimineții programul începea cu defilarea forțelor armate, tancuri, avioane, motociclete. Veneau, apoi, muncitorii, studenții, carele alegorice, faraonice, elicoptere, șoimii Patriei și pionierii, întreaga Românie trecea colorată prin fața „marelui bărbat” care dădea din mână plictisit.
În programul TV de după-amiază era nelipsit filmul românesc „Valurile Dunării”, cu Liviu Ciulei în rolul principal, film pe care mulți dintre telespectatori îl învățaseră pe de rost. Alteori vizionam „Noi cei din linia întâi”, „Am fost 16” sau „Pistruiatul”, la ecranul de vacanță.
Din ritualul de sărbătorire a intrării României în sfera de influență sovietică nu lipseau serbările câmpenești în care țăranii, muncitorii, intelectualii, sărbătoreau 23 august la iarbă verde și din când în cănd transmiteau mesajele lor vibrante partidului și iubitului său cârmaci. În acest răstimp își consumau rațiile perpelite pe câte un grătar, sudat la fabrică.
De 23 august securitatea era în alarmă de gradul zero. În cazul unor mari aglomerări umane putea exploda oricând nemulțumirea, dar și uneltitorii împotriva orânduirii erau mai ușor de „pescuit”. Astfel că fiecare se uita în urma lui înainte să dea pe goarnă ceva, iar unora începuseră să le crească ochi la ceafă. După-amiaza, parcurile Bucureștiului se umpleau de oameni veniți să cinstească, în felul lor, 23 August.
Mulți ieșeau cu păturica la iarbă verde, se plimbau cu vaporașul în Herăstrău, împodobit cu tricolorul sau se duceau în Pădurea Băneasa. La toate radiourile răsunau până seara târziu cântece patriotice, în care „Cel bun, cel drept, cel mare și cel viteaz” era omagiat până li se făcea greață ascultătorilor.
Toni are 16 ani și e șmecher. I-a cumpărat taică-su un motoscuter de 4000 de euro și pârâie cu el toată ziua pe la Lujerului. 23 august nu-l prea interesează. „Care eliberare? Ăăă, am învățat la istorie, da’ parcă era vorba de sărbătoarea comuniștilor. La Recycle bin (gunoi) cu comuniștii, Fuck them!”
Totuși, există și oameni care suspină după timpurile acelea. Ion Vasile e pensionar azi și a lucrat o viață ca electrician. Își amintește cu mare plăcere lăcrimând în spatele ochelarilor ieftini, cu o lentilă spartă:
„Ehe, ce bine era! Abia așteptam să vină vreo sărbătoare din asta, ca să ne scoată din producție. Strigam ce strigam, dădeam din mâini și gata. După manifestație lăsam steagurile și pancartele cu chipu’ tovarășului și fugeam cu băieții la bere, mâncam un mic, uneori ajungeam cu limba pe piept acasă. Mă îmbătam criță pentru partid. Nevastă-mea nu se supăra pentru că îi aduceam o floare din plastic de la defilare. Are o colecție.
Răzvan Mateescu – 2003
