Ălea mici
„Cristina, hai să ne jucăm de-a mortu’! Prima dată îngropăm păpușile. Plângem puțin după ele. Dup-aia le facem colivă în cutiuța asta de Linco. Aprinde lumânarea! Gata! Veșnica pomenire, veșnica lor pomenire!”
Două fetițe, una de opt, alta de zece ani, serioase și crezând în jocul lor macabru, își duc pe ultimul drum păpușile. Oamenii din zonă le strigă simplu: “ălea mici”.
În jurul lor, o pădure de cruci, morminte, lumânări topite de vipia soarelui.
Copilele ne văd și ne cheamă: „Veniți să vă arătăm unde stăm noi!” Răzvan ridică din sprâncene:
”Mergem?”
Am oftat. „Mai întrebi?”
Ocolim câteva gropi, străbatem un câmp plin de gunoaie și jucării fărâmate. Ajungem la o magazie. În ușă, șase cățelandri cât palma ne latră subțire: ham, ham!
Intrăm. Mizerie cruntă, sărăcie, invazie de muște. Pe masă, prânzul: colivă și colaci de la pomeni. În aer fâlfâie rândunele care trăiesc laolaltă cu oamenii, în aceeași cameră.
Apare și mama fetițelor. Valeria. A fost la pescuit de „răpitori” cu perdeaua. Din plasa găurită ies câteva boticuri de pești, încă vii. Cască. Vorbesc. Un cățel se repede și-i linge, ca și cum i-ar săruta. Nu mai știi cine pe cine vrea să înghită, peștii pe câine sau invers.
În magherința dintre cruci trăiesc de un an de zile patru suflete. Înainte au stat „subt un plastic pă malu’ Dâmboviței”. Părintele paroh din Roșu i-a descoperit și le-a propus să locuiască în magazia din buza cimitirului. Valeria Rusu, muncește cu ziua pe unde apucă. Fetițele stau cuminți acasă și se zbenguie printre cruci.
„Afară de astea două și de băiat, care e plecat la pescuit pă lacu’ Morii, eu mai am șase copii„, spune femeia abia ținându-se din plâns. Ei stau cu chirie într-o garsonieră din Timpuri Noi, muncesc, se gospodăresc. „Noi patru am rămas pe drumuri. Nu puteam sta 10 persoane într-o cameră. Noroc cu părintele.” Se oprește și-și suflă nasul cu poalele fustei.
„Zi mai departe, Valeria!”, o rog, în timp ce privesc îngrozită două muște care fac amor pe o bucată de cozonac cu stafide.
Povestea ei e lungă și încâlcită ca părul ei. Valeria s-a născut la Râșnov, unde a și locuit ani de zile. Casa lor era în cadrul unui fost C.A.P. Nu o duceau nici atunci bine, dar măcar aveau un acoperiș, iar ea, o slujbă „la gaz-metan”. Valeria spune că s-a împrietenit cu „niște olandezi” care aveau o fundație. Aceștia i-au propus să se mute în București cu copiii, pentru că acolo vor primi o casă adevărată și nu le va lipsi nimic. Așa au ajuns la Congregația „Inimi neprihănite”, unde au locuit 10 ani. Copiii au fost înscriși la școală. Erau premianți. Într-o zi, s-au pomenit evacuați din casă. „Habar n-am de ce ne-au dat afară. Cel mai rău îmi pare de ăștia mici, care au fost scoși de la școală. Le plăcea așa de mult să învețe! Acum nici unu’ nu se mai duce.”
