1938. Bal mare în sat. Nu oricine putea să meargă. Nu era ca la joc, unde puteai să mergi și desculță. Nu! Trebuia să ai o rochie frumoasă, să ai pantofi, să ai părul coafat, olecuță de roșu-n obraz….si peste toate sa stii să valsezi.
Rozi era o fata săracă. Mai avea cinci surori. Ea era cea mai mare. Avea 16 ani si era foarte frumoasă. Înaltă, cu un păr șaten, des, lung si vălurit, cu un mijlocel subțire si sâni pietroși. Cânta minunat și-i plăcea enorm să danseze, mai ales vals.
Când valsa i se parea că plutește într-o altă lume, în care ea era o prințesă și locuia într-un palat. Când a aflat că sâmbătă va fi bal, a hotărât că ea musai va merge. Se bucura la gândul ca va dansa, dar si ideea că acolo își va găsi viitorul soț, un om bogat cu siguranță (că doar acolo nu veneau sărăntocii). Fiind ucenică la o croitoreasă, a reusit să-și facă singură o rochie frumușică.
Cu ajutorul surorilor și-a aranjat părul într-un coc de bucle, așa cum era la moda pe atunci. Înmuind o bucată de hârtie creponată, roșie, în salivă (hârtia fusese ornament în cortul unde se celebrase o nuntă), obținuse roșul în obraji, în așa fel încât să nu pară palidă în lumina din sala de bal. Și i-a mai venit o idee: ca să pară bogată, și-a învelit patru dinți în staniol galben…
