Cea mai frumoasă rochiță din lume. Aveam trei ani si ceva. Mergeam cu tata la Gară, să luăm trenul spre bunica. Mâncam o gogoașă. Săream într-un picior, cucăiam (cucu-cucu!) cântam. Eram fericită și râdeam cu gura până la urechi.
Să fiu SINGURĂ cu tata era un deliciu. Mă lăsa să fac aproape orice, să mă descalț în tren și să să mă cocoț pe canapele, să scot capul pe fereastră, să scuip în afară și să țip.
Plouase. Aveam pe mine o rochiță, nu mai țin minte care, e cam dificil.
„Stai cuminte, c-ai să cazi în balta aia!”, mi-a zis tata.
Nici n-a terminat bine și… buf! M-am întins, cât eram de lungă, pe jos, într-o băltoacă plină de noroi. M-am murdărit pe față, aveam glod în gură, gogoașa s-a dus naibii, rochița… era plină de zoaie, genunchii mei iubiți, însângerați.
Am început să urlu.
