Blog Dana Fodor Mateescu

Cea mai frumoasă poveste din lume

Nu mai știa nicio poveste, niciuna. Îi epuizase pe Ispirescu, Frații Grimm, Andersen, trecuse la volumul gros de basme rusești pe care se văzuse nevoită să-l memoreze. Apoi se documentase copios din seria „Poveștilor nemuritoare” ca să poată continua ritualul fiecărei seri. Problema era că fie-sa

de Dana Mateescu · ·

Cea mai frumoasă poveste din lume
Cea mai frumoasă poveste din lume

Nu mai știa nicio poveste, niciuna. Îi epuizase pe Ispirescu, Frații Grimm, Andersen, trecuse la volumul gros de basme rusești pe care se văzuse nevoită să-l memoreze. Apoi se documentase copios din seria „Poveștilor nemuritoare” ca să poată continua ritualul fiecărei seri.

Problema era că fie-sa era realmente insațiabilă în materie de istorisiri la lăsatul întunericului și, în mod bizar, nu accepta să-i fie citite. Asta însă s-ar putea să fi avut legătură cu veioza cu pești de pe noptieră. Îi plăcea atât de mult, încât aproape că nu putea adormi fără să privească, hipnotizată, cum pe suprafața verde și vălurită a abajurului de plexiglas alergau roată, unduind din cozi, sute de peștișori de lumină. Un kitsch ordinar, dar fetița și-l dorise din tot sufletul după ce văzuse ceva asemănător la Rodica de la trei.

Emilia, mama Rodicăi, croitoreasă eminentă și baptistă ferventă, considera că lampa mare ce trona imperial pe o comodă bine lustruită, deasupra mileului, e cel mai frumos obiect din toată casa. O aprindea și ziua doar ca să se delecteze cu peisajul marin și să impresioneze puținii musafiri cu această achiziție de ultimă oră a lui Aurel, bărbată-su, mecanic de locomotivă și om cu gust. O cumpărase din bazar și ieftin nu fusese.

După ce o văzuse și Dinișor, nu mai putuse nimeni s-o scoată la capăt cu ea: îi trebuia veioză cu pești și gata. Degeaba încercaseră părinții s-o înduplece, să-i ofere câteva alternative inspirate, printre care și elegantul glob pământesc, care răspândea o lumină plăcută, difuză, și se rotea arătându-ți continentele și oceanele lumii. Fuseseră obligați să găsească undeva o drăcie de-aia kitschoasă, ceea ce nu se dovedi a fi chiar un lucru ușor. În magazine nu erau, iar târgurile erau rare și nici nu puteai fi sigur că aveau așa ceva în ofertă. Până la urmă, dibuiseră undeva la țară un meșter care confecționa la comandă veioze în genul ăla.

Pe piciorul din lemn strunjit se fixa becul. În jurul lui punea un cilindru mobil de carton cu găuri decupate în formă de peștișori, acoperit cu un capac de borcan de compot tăiat în chip de morișcă. Deasupra venea un abajur evazat, din plastic albastru, ondulat. Când aprindeai becul, aerul cald punea în mișcare aripile moriștii, iar cilindrul pornea să se învârtă, creând iluzia imaginii unui acvariu plin de viață, populat cu mici ființe de lumină care înoată.

Cea mică fusese în extaz, iar povestea de seară nu mai putu să înceapă fără ca peștii să zburde vesel în apa lor de plexiglas. La lumina lor n-aveai cum să citești, așa că basmul trebuia să fie istorisit prin viu grai. Până la urmă, îl putea inventa, dacă-și punea mintea.

– A fost odată ca niciodată, daca n-ar fi, nici că s-ar povesti; când se potcovea purecele cu nouă sute nouăzeci și nouă oca de fier, și tot da cu spatele de cer, a fost odată o poveste.

– O… poveste?

– Da, draga mea, o poveste. Și era tare tristă povestea, tristă cum nu se mai poate, mâhnită și cu inima cernită de plângea, sărăcuța, toată ziua și toată noaptea. Plângea de se topea pe picioare…

– Biata poveste! De ce plângea?

– Ai răbdare și ascultă mai departe, că-n poveste mult mai este. Plângea pentru că o uitaseră cu toții. Cândva fusese tare vestită și iubită foarte. O cunoșteau bunicii și-o spuneau nepoților, o istoriseau mari și mici. Nu era nimeni să n-o știe pe de-a rostul și nimeni să n-o iubească, deși pe vremea aceea nu erau cărți, nici oameni care să scrie și să citească. Povestea trecea de la cei bătrâni la cei tineri, iar cei tineri, când îmbătrâneau și ei, dădeau mai departe povestea, ca pe o comoară de preț.

– Și?

– Până-ntr-o bună zi, când un om care învățase tainele slovelor, s-a gândit s-o aștearnă pe o foaie de hârtie, ca să rămână pentru totdeauna acolo și să trăiască veșnic. A scris-o el cu mâna lui, iar strănepoții au găsit-o și au tipărit-o. Din clipa aceea, povestea a început să hoinărească din țară-n țară, iar numărul copiilor care-au ajuns s-o cunoască și s-o îndrăgească a tot crescut.

– Era chiar așa de frumoasă povestea?

– Oooo, da, era cea mai frumoasă poveste din lume. Până când s-au născut altele, iar pe ea au uitat-o toți. De fapt, nu chiar toți. Într-un cufăr de lemn, dintr-un pod, dintr-o casă, părăsită și cu coperțile ferfeniță, mai rămăsese ferecată o singură carte cu povestea. O sută de ani a stat ea acolo, în praf și întuneric, tristă și singură, tocmai ea, care fusese cândva pe buzele și în inima tuturor.

– Și ce s-a întâmplat?

– O minune! Cineva, un copil, a găsit-o. A învățat să citească tocmai ca să poată desluși ce scrie acolo, sub desenul cu bătrânul cu barbă albă și scufie, cu o pană în mână, aplecat deasupra unui vechi pergament, la lumina lumânării. A găsit-o, a citit-o, a învățat-o pe de rost și a făcut-o din nou cunoscută, iar oamenii au iubit-o din nou.

– Despre ce era povestea?

– Acum dormi, puiul meu, am să-ți spun mâine despre ce era… era cu nemaivăzute aventuri și personaje cum n-ai mai întâlnit niciodată.

A doua zi, luându-se cu altele, uită să-i vorbească despre eroii din poveste și peripețiile lor. Zeci de ani după aceea, copila de odinioară a continuat să caute cea mai frumoasă poveste din lume.

CODRINA DIANA TOMOV

DistribuieFacebookXWhatsApp

Articole înrudite

Comentarii

Nu există comentarii la acest articol.