Când eram mică aveam zeci de discuri (de vinil) cu povești românești. Capra cu trei iezi, Albă-ca-Zăpada, Măria Sa, puiul pădurii, Povestea lui Harap-Alb, Greuceanu, Scufita-Roșie…
Asta era distracția, bucuria și cultura mea din anii 70, când încă nu știam să citesc.
Dintre toate, niciuna nu m-a tulburat așa ca „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”,de Ispirescu. Povestea asta mă durea efectiv. Mă lovea-n piept. Mă făcea să sufăr crunt. Nu suportam s-o ascult, și, cu toate astea, o puneam la pick-up de două-trei ori pe zi, obsedant. Uneori și noaptea, când mama era la serviciu și rămâneam cu tata. El mă lăsa mereu să ascult povești.
Mă certam cu prințul, strigam la el: „Băăă, nu te întoarceeee!! Prostule! Rămâi la zânele tale!!” (El nimic! Ori era surd, nu mă auzea, ori era fermecat, ori prost-bâtă…)
„Cum, mă? – gândea fetița de 6 ani, de atunci – cum să ai toate minunățiile alea, să rămâi tânăr atâția ani și tu să te duci ca un idiot în Valea Plângerii? Să te lași păcălit?! Ispirescul ăsta nu se pricepe! Habar n-are! Trebuie să schimb povestea! Nu mai suport atâta tristețe!”, îi ziceam lui tata care moțăia electric.
Pe la 12 noaptea, în loc să dorm, începeam să turui peste vocile actorilor de pe disc, în așa fel încât să se termine basmul cum vreau eu.
„E Is-pi-res-cu!”, se trezea tata speriat, de parcă-l scotea cineva la tablă. „Fără „l” la sfârșit. Și, dacă vrei să inventezi tu ceva, oprește, naibii pick-up-ul și…zi ce ai de zis, nu vorbi peste ăștia, că nu mai înțelege nimeni nimic. Apoi, culcă-te, că e târziu! Mâine mă scol la 6…”
„Ooo, ce idee mișto!, mă bucuram. Tata e foarte deștept!”
Opream discul exact când prințul alerga spre Valea Plângerii și, în loc să-l nenorocesc, cum a făcut Ispirescu, -om fără inimă, – îl „mutam” direct într-o crâșmă cu zâne, fluturi, îngeri durdulii, care cântă la țambal și trompețici „Magdalena” și „Money, money, money”, hitul formației Abba.
Doamne, cât de fericit era prințul! Să-l fi văzut și voi, mi-ați fi dat dreptate. Se pupa cu toate zânele și crăiesele, dansa cu bucătăreasa, cu Gheonoaia, cu Cenușăreasa și cu Albă-ca-Zăpada, bătea toba în masă, își scotea cizmele din picioare și bea suc de trandafiri cu bere și frișcă.
Urlam și săream fericită în pat, peste tata care sforăia, dându-i cu tifla bietului Ispirescu, care s-ar fi răsucit ca un titirez în mormântul lui poetic și literar, dacă ar fi știut ce i-am făcut. Noroc că, el însuși, fiind cuprins de somnul lui Thanatos, nici că-i păsa de micile mele modificări…
Dana Fodor Mateescu, 30 iulie 2020
Foto, preluare internet (mersi, internetule!)
