Marcelică venea adesea pe strada noastră. Mai ales seara, când soarele de chihlimbar refuza să apună și juca „V-ați ascunselea” cu norii. Tânărul era ostenit, rebegit de frig iarna, dar vesel și mirosind mereu a pâine caldă. Îmi aducea ciocolată cu mentă și japoneze proaspete. Numai mie! O japoneză și-o ciocolată CIBO. Le scotea tacticos dintr-un buzunar al raniței de soldat.
„Cât de cuminte ai fost azi?”, mă întreba privindu-mă adânc în ochi și zâmbind într-un fel care mă tulbura cumplit.
Eu, care nu fusesem deloc banală și liniștită în cele 12 ore, în care ba rupsesem acoperișul, ba aruncasem cu borcane în zidul vecinilor, ba scrisesem cuvântul ăla abject și fermecător care începe cu „P”, pe gardul doamnei Ionescu, - mă fâstâceam, și răspundeam monosilabic. „Ăm, ah, âh, mm…”
„Hai, lasă, că știu că ai fost!”, zicea blând și-mi dădea japoneza.
Imediat venea gheonoaia de bunică-mea cu o mătură-n mână:
„Marceliche, draghe, (așa zicea ea: Marceliche!) tu nu tie uita-n gurița ei, că așa-i die obraznică și die re`, mi-o mâncat inima, nu știu cui s-o izbit așe bolundă…”
„Ție, coană Floare! Ție! Cu tine seamănă, că doară nu cu mine…” , se auzea și tataia Săndulescu din fundul curții.
Nu știu câți ani avea Marcelică, dar era tânăr, ager ca o pisică, zvelt și frumos ca un prinț. Se pricepea la toate: repara prize, tăia cocoși, ajuta cățelele să fete, îmi repara rotilele, vopsea tabla de pe acoperișuri, dregea coșurile caselor, tăia copacii înalți, lipea burlane, punea țambre la garduri. Numai nouă ni le-a bătut de vreo paișpe ori, pentru că le rupeam eu. Bine, recunosc acum, o făceam intenționat, numai ca să vină el. Pentru că, dintre toate bucuriile mari de pe lumea asta, el era una din ele.
Tânărul era orfan de părinți și locuia la un cămin de nefamiliști, la o margine de București. Lucra pe șantiere, iar în timpul liber mai făcea un ban pe strada noastră.
Avea obrajii arși de soare, părul buclat, blonduț, lăsat pe spate, liber, buze pline și minunat conturate, ziceai că-s desenate. Semăna leit cu Făt-frumos din lacrimă, cel desenat pe coperta discului pe care mi-l luase mama cadou de ziua mea, când am împlinit opt ani.
Marcelică mă apăra mereu, ca un portar care-și apără poarta de goluri. Orice-aș fi făcut! La început, nu am înțeles de ce. Nu eram rude, ai mei nu erau prieteni cu el, fiind alte generații.
Mă alerga bunică-mea până pe Titulescu, suduindu-mă, dacă nu apărea Marcelică. Și când venea, de nicăieri, ca o zână bună, o lua pe Bențoaia la dans, iar ea uita de mine. Râdea să moară: „Mtulai, Doamnie, Jezus Maria, ni vede lumia!”
Eu, în spatele lor, dădeam cu tifla și mă strâmbam ca toți dracii. Eram vinovată până-n cer și înapoi, bineînțeles, dar Marcelică avea o vorbă: „Copiii nu-s răi, tușă Floare! Copiii- s îngeri”
