Azi-noapte am visat-o pe bunică-mea, mama lui tata. Se făcea că eram în casa din Petru Maior, iar ea focărea de zor deasupra aragazului, cu Țuțu în spinare, pe umeri.
Țuțu era un cotoșman alb, tomberonist, al naibii și puturos, dormea în cele mai bizare poziții. Cu un crac în sus, cu capul în jos, și, mai cu seamă pe spate, ca bărbații care au chefuit toată noaptea la crâșmă.
Oare ce-o găti? Gulaș? Papricaș? Nu știam. M-am apropiat, dar motanul a ridicat o căpățână mare, m-a privit galben și mi-a zis ceva în ungurește, habar n-am ce, că n-am înțeles.
-Ce faci, maie?, am întrebat-o.
M-a repezit, ca de obicei. Nu-i plăcea să stau pe capul ei la bucătărie.
-Ni le ie, ce fac!? Gomboți, nu vezi? Găluște cu prune, inimă de român. Vrei? Ți-o da, când le-oi găta…
La sfârșit, întindea o față de masă maaare „îi mai bătrână ca mine, aista a văzut tri războaie” și-mi punea gomboții într-o farfurioară de Corund. „Mno, șezi și mâncă! Atâta iești dă ajitată, că te-aș lega cu funia…
Mai încăpea vorbă? Inimă de român? Băloșam, cum să nu vreau? Când am întins mâna să iau una, mi-a sărit Țuțu-n cap și m-am trezit. Vis, ce vreți!?
A doua zi, adică azi, am zis că fac și eu găluște cu prune, inimă de român. N-am gătit în viața mea așa ceva, dar pentru băieții mei am riscat, cu avânt și dăruire.
Aveam de toate în casă:
-9 prune (mari, durdulii ca muierea fericită)
-150 g făină,
-700 grame cartofi
– 200 g pesmet
-3 ouă
-50 g de griș
-un vârf de cuțit cu sare
-75 g de zahăr (am pus și pudră vanilată)
-40 g unt (pentru pesmet, dar dacă nu aveți e bun și uleiul de floarea-soarelui ori Delma)
-4 linguri de zahăr normal pentru prune (eu am mai pus și vanilat, că nu m-am putut abține!)
-10 nuci (pe care le-am tocat mărunt cu un ciocănel)
-o mână de alune (scuze, iar m-a luat valul!
