Adevărul despre ce s-a întâmplat la Moara-n vânt ni l-a povestit bunicul, nouă nepoților, într-o zi în care se certase cu bunica.
În ziua în care se certau bunicii nu-și vorbeau deloc. Atunci bunicul refuza și mâncarea gătită de bunica. Își făcea singur supă de roșii cu bucăți de cârnaț și zdrențe de ou, iar ca desert, clătite cu dulceață de caise. Noi, nepotii, adoram aceste momente. Chiar dacă clătitele erau groase cât degetul, erau delicioase. Ne lăsa să ne punem câtă dulceață doream, lucru nepermis în alte condiții. Și ascultam cu gura căscată povești și întâmplări spuse cu haz de bunicul.
Așa am aflat că atunci, la Moara-n vânt, pe ambii genunchi ai bunicului s-a aflat câte o dansatoare.
– Nită tu la iea! Habar n-are ce-i viața! Nu veghe numa lucru și iară lucru. Mie nu-mi pare rău, că n-am trăit ghejaba. Am și lucrat, am făcut și o casă, am fost și la război, da` am și petrecut. În Franția, la Paris, am băut șampanie ghin păpucii demoazălelor și le-am țânut pă jenunțî pă două gheodat, una pă dreptu`, una pă stângu`!
– Dă-i pace că vine iea pă brazdă! Creghe că io nu mă pot ghescurca sângur. Haida să vă spună moșu o poveste, amu după ce am mâncat, mere numa binie!
Și urma invariabil Ivan Turbincă, spusă cu multe expresii in rusește (învățase rusa în timpul războiului).
Iar seara, înainte de culcare și de rugăciunea de mulțumire, se împăcau, că nu-i bine să che culci mânios pă nime.
Autor: Elena Bonta
Foto: DFM
