În satul lor de lângă Vidin, se născuseră vlahi și vorbeau vlașki, adică o oltenească autentică de prin părțile Calafatului, presărată cu simpatice regionalisme și cu arhaisme pitorești, printre care se rătăciseră, fenomen firesc, o mână de neologisme bulgărești.
Știau că sunt români din moși-strămoși și își iubeau neamul. „Limba noastră, legea noastră”, ziceau, iar România era, pentru ei, „Țara”.
Înainte să meargă, efectiv, la „șicoală”, cei mici treceau printr-un fel de clasă pregătitoare a cărei unică menire era de a-i ajuta să învețe bulgara, o mare necunoscută pentru liota de copii ai căror părinți și bunici, generații întregi de Florici rebotezate Sfeta, de Ioni deveniți Ivani și de Petre transformat în Petăr, comunicau acasă exclusiv în limba înaintașilor lor, scoborâtori din Traian și Decebal.
De convertirea fragezilor vlahi în cetățeni bulgari de naționalitate bulgară se ocupa, în sătucul de la malul Dunării, bătrânul învățător, român și acela, care se străduia să respecte regulile date de stăpânire și, la clasa pregătitoare, să nu scape vreo vorbuliță în limba neoficială și adevărată a comunității căreia, de altfel, îi aparținea întru totul. De bine, de rău, puștimea reușea să prindă din mers, mai ales prin deducție, câteva cuvinte bulgărești, deși cu prețul câtorva hazoase confuzii.
