Dacă n-ar fi existat, ar fi trebuit inventate. Pe Erzsi și Bezsi le-am cunoscut în trenul de București. Să tot fie mai mult de 20 de ani de-atunci. Aveam de mers o noapte întreagă până la destinație, să cobor în Gara de Nord și să aștept legătura – un amărât de personal – până la S. Unde aveam să mă văd, după vreo lună de sfâșietoare convorbiri telefonice pe fix, cu destul de noul meu iubit. Cum respectivul nu-mi era și concitadin, conveniserăm să ne întâlnim pe teren neutru, nici la mine-n Banat, nici la el, în Capitală, și să petrecem împreună, într-un mic oraș cu nume urât, o săptămână de vis.
Până atunci, iată-mă în compartiment. Cu Erzsi și Bezsi. Unguroaice, Erzsebet în acte amândouă și prietene de-o viață. Aveau, fiecare, câte 77 de anișori. Erzsi, cu părul scurt, numai bucle albe ca zăpada, obraji roz și pufoși și ochi pieziși, două virgule albastre sticlind a veselie, mi s-a prezentat, într-o română fără cusur, Elisabeta Jucan. Și mi-a propus repede să ne tutuim, fără să-i pese că de-abia împlinisem trei decenii. M-am executat.
Era haioasă și volubilă. Bezsi, în schimb, era acră. Genul de strică-chef. Cu o față mică și stafidită, sprâncene ridicate-n sus, perpetuu mirate, și colțurile gurii opintind spre bărbie la vale, într-o schimă de ușor dezgust. Pe cât de entuziastă se dovedea Erzsi, care mergea la București să deslușească ițele unui proces și, după propria-i mărturisire, „să mânce o prăjitură la Capșa„, pe-atât de mult cârtea cealaltă. Prima se bucura ca o fetișcană, de parcă o-aștepta cea mai grozavă aventură. A doua, deși urnită la drum în mod benevol, fără vreo treabă anume, se chinuia s-o aducă la realitate văicărindu-se ba că-i frig în vagon, ba c-o dor picioarele. „Te Erzsi te, mai bine stat io la casa meu. Așa, no, ridicat banke bani plesare și uită, îi frig!„
Era politicoasă, totuși, cu mine. O mai scăpa câte-un pic pe ungurește, dar se căznea să vorbească limba pe care o înțelegeam și eu.
Spre dimineață, pentru că somnul ne ocolea, am început să… cântăm romanțe. Cât ne ținea gura. De la amintirile Elisabetei Jucan ni s-a tras, că se apucase să povestească de balurile din Timișoara tinereții ei de fostă vătmăniță pe tramvai, măritată cu un oltean de la Vânju Mare. A fost amuzant.




