Popa Toager din Pămuca spunea zilnic, din suflet, Acatistul de mulțumire „Slavă lui Dumnezeu pentru toate”. Din suflet, cu credință și întru totul recunoscător pentru binefacerile de care avea parte. Își iubea Creatorul, Îl iubea pe Mântuitorul Iisus, o iubea pe Maica, iubea sfinții din calendar, își iubea bisericuța aromind mereu a tămâie și ceară, își iubea preoteasa și copiii, slujbele și enoriașii.
De fapt, se făcuse preot tocmai pentru că, din toată ființa lui, iubea oamenii așa cum erau, cu darurile și cu metehnele lor cu tot. Era bun pită caldă, blând și mărinimos, îngăduitor cu semenii și, în genere, destul de smerit. Acum, la tâmplă căruntă, se bucura în fiecare zi că alesese altarul și nu, cum visase în prima tinerețe, lumea scenei. Înzestrat cu glas splendid, de tenor, și arătos din fire – înalt și cu un chip expresiv, frumos dăltuit – se gândise odinioară să se facă fie cântăreț, fie actor. Ba chiar se închipuise pe-atunci, în loc de Toader Coleașă din Pămuca, un Teodor Teodorini, artist cu mare succes la public, însă doar pentru puțină vreme. Când i s-a arătat calea, aceasta ducând la poalele crucii lui Hristos, n-a pregetat nicio clipă să pășească pe cărarea cea îngustă. Acesta-i fusese drumul, pe el mergea și acum, fericit cu ceea ce avea și ceea ce făcea.
Drept e că și turma pe care o păstorea de ani buni îl îndrăgea mult. Toți căzuseră la învoială că părintele Toager e omul lui Dumnezeu, rugător și făcător de pace, gata mereu să sară în ajutorul aproapelui. Dovadă vie, printre atâtea altele, era Uica Lae, crâsnicul. Îl ținea popa pe lângă el și-l ocrotea ca pe ouăle de Paște, măcar că bătrânul era „cam bețâc și cam rău dă lucru”, după spusele clevetitorilor din Pămuca.
Era adevărat. Lae dăduse-n patima răchiei după moartea nevesti-si, Ana, o muiere aprigă, spurcată la gură și cu inima mai neagră ca un fund de ceaun vechi. Slăbie și robace, seacă precum o zi de post și cârcotașă din cale-afară, lăsase, nu se știe cum și de ce, urmă de neșters în cugetul și simțirea bietului creștin. „Ca Ana mea n-o măi fost și nici n-o să mai fie vreuna până-i hău’ „, se văicărea crâsnicul, încredințat de statutul de unicat al defunctei consoarte. Aici cam avea dreptate, Ana fusese una ca niciuna, măcar că Ziditorul părea să se fi aflat cam prost dispus când o zămislise așa șuie și pusă pe harță.
Rămăsese de poșmândră, pentru maistorii chemați să „tomnească” oareșce prin curte, povestea cu Georgică gânsacul. Orătanie simpatică-foc, cu ochi albaștri, era favoritul moșului, în schimb cotoroanța îl dușmănea foarte. Pentru Lae era „Georgicuțu’ lu’ taica”, pentru Ana, cel mai adesea, „Zboară, Sătană, că ce fac zupă”.
În ziua cu pricina, sărmanul gâscan o încurcase. Făcuse ce făcuse și se împleticise pe la picioarele babei, de-i pusese piedică și-o trântise la pământ. Oțărâtă, aceasta s-a ridicat în picioare zvârlugă, țipând la vinovat cât o ținea gura: „Pfui, bată-ce Dumnezo, Doamne iartă-mă, dracu’ să ce ia!”. De fapt, urarea fusese rostită dintr-o singură suflare, tip „pfuibatăcedumnezodoamneiartămădracusăceia”, grație rapidității cu care femeia încercase s-o dreagă cumva în fața Celui de Sus. Știa ea bine – de la Popa Toager – că-i mare păcat să iei numele Domnului în deșert, așa că, după „Bată-ce Dumnezo”, își ceruse frumos iertare de la Atotputernicul, însoțindu-și scuzele cu o cruce lată și-o privire plină de elvlavie îndreptată spre cer. Pe urmă gândul cel diavolesc a biruit-o, făcând-o să-l expedieze verbal pe neprihănitul Georgică drept în ghearele Necuratului.
De-acum, se dusese și ea, nu se știe dacă la loc cu verdeață sau jos la cazanul cu smoală, iar Uica Lae, să-i mai treacă de urât, vedea de biserica din Pămuca.
Șontorog și cam ticăit, se ocupa, totuși, de toate: mucărea lumânările, da pardoseala cu motorină, lustruia sfeșnicele, mătura curtea, ba avea grijă și de porumbelul parohiei, să aibă grăunțe din plin și blidul umplut cu apă rece, întotdeauna proaspătă. De un alb imaculat, zburătoarea avea rostul ei în casa Domnului, rânduit de Popa Toager în amintirea zilelor în care cochetase cu lumea spectacolului. La Sfânta Liturghie, într-un moment-cheie, crâsnicul trebuia să-i dea drumul în biserică, deasupra mulțimii credincioșilor, în chip de Duh Sfânt. Bine îmblânzită și deloc sperioasă, pasărea se achita conștiincios de sacrosancta-i însărcinare, dând o tură în zbor peste creștetele enoriașilor și retrăgându-se apoi, printr-o ferestruică, în pod.
Și ceremonialul s-a repetat întocmai, duminică de duminică și la toate sărbătorile, până-ntr-o zi.
O zi neagră în istoria Pămucăi ortodoxe, în care, la clipa potrivită, porumbelul nu și-a mai făcut apariția. Zadarnic s-a uitat preotul spre gemulețul de unde ar fi trebuit să pogoare Sfântul Duh, degeaba s-au foit dreptcredincioșii.
Lucrurile le-a lămurit Lae, arătându-se, în mers clătinat, roșu la față și beat chituc, în fața cinsitului altar.
„Părince, s-o dus în pizda mân-sa golumbu’! L-o mâncat mâțu’!”, a explicat crâsnicul.
S-a zguduit de râs, minute în șir, întreaga biserică, până s-apuce Toager să reia slujba și să-și astâmpere oițele dragi, care behăiau căpiate. Doi-trei martori ai întâmplării bagă și azi mâna-n foc că, de-ai fi ascultat în liniște și cu luare-aminte, L-ai fi putut auzi pe Însuși bunul Dumnezeu hohotind în Ceruri…
CODRINA DIANA TOMOV
Foto: preluare internet.
