Dacă-mi amintesc de Sanda și de plasele ei? Cum aș putea să nu-mi amintesc? O cunoșteam și eu, cum o cunoștea tot orașul: mică de statură, cu un păr câlțos, vopsit negru, peste care, la vreme de iarnă, trăgea un soi de beretă de aceeași culoare.
Era bătrână sau nu? Nu mai știu. Tânără, oricum, nu era. Când ai zece-doisprezece ani, nu apreciezi corect vârstele omului. Distingi între bebeluș, copil de grădiniță sau de primară, elev de gimnaziu sau de liceu și ai o vagă idee cum că, pe la douăzeci de primăveri, nu ești încă bătrân. Viața mai lungă de-atât ți se pare abstractă, mai recunoști doar senectutea deplină, după părul cărunt, ridurile adânci, spinarea cocârjată și, eventual, lipsa dinților. Intermediari sunt adulții, iar ei, în general, nu contează. Mâine sau poimâine femeile și bărbații se vor transforma în babe și moși. Iar apoi vor muri, așa că n-are rost să-i bagi în seamă. Spre deosebire de tine, nu sunt eterni.
Nici Sanda nu era eternă, deși, cu păr negru vopsit, nu părea chiar așa de babă. Când mă gândesc la ea, o văd cum era în iarna aceea, pe Corso. Pe lângă cafe-barul din centru, cu firma verticală, luminoasă, cu litere roșii-albastre din tuburi de neon curbate, subțiri precum creioanele. Se oprise, pur și simplu, în mijlocul străzii și lăsase jos, ostenită, celebrele ei sarsanale. Papornițele și gențile mari, ponosite, umplute până la refuz cu pungi de plastic foștomocite. Cele care o preschimbaseră-n legendă urbană și punct de referință ori de câte ori un concitadin voia să spună că e prea încărcat cu diverse poveri. „Uită-te și la mine, îs ca Sanda cu bagajele”, zicea cineva, iar auditoriul știa exact unde bate, pentru că pe Sanda o cunoșteau toți concitadinii.
