Când râdea – și râdea des, scuturându-și umerii înguști, scheletici, și dezvelindu-și până-n gingii dantura de acrilat, – tanti Lenuța întinerea brusc. Nu-i mai vedeai deloc ridurile adânci de la cozile ochilor, nici brazdele de pe frunte, nici cutele ce coborau de la nas către colțurile gurii atent rujate. Ochii negri, strălucitori, incredibil de vii, ți-o restituiau copilă mai abitir decât frizura și îmbrăcămintea care reușeau s-o fixeze iremediabil în ceea ce trebuie să fi fost epoca ei de glorie, undeva prin 1940. De acolo adusese în prezentul ei de octogenară părul lunguț, lăsat la culoarea naturală – sel et poivre – pieptănat cu sucituri, de acolo veneau și rochiile cu umeri vătuiți și cordon bine strâns pe talia subțire, unic vestigiu menit să amintească de silueta cândva perfectă, longilină, genul pe care șade bine orice haină. Greu de presupus de unde-și rostuia până și capoatele, toate trimițând către aceeași perioadă.
Vechi nu erau, deci nu puteai presupune că le va fi păstrat din tinerețe, dar nici contemporane nu păreau. Nu întâlneai în straiele ei nici materialele comune, nici imprimeurile momentului, atât de puține încât, trecând pe stradă, aveai impresia că pășești printre rândurile unei armate de femei în uniformă. Cât despre croi, de bunăseamă că găsise ea pe cineva, poate vreo cusătoreasă din generația ei, care mai păstra tiparele la modă cu decenii în urmă, publicate în revista „Mariana”. N-am întrebat-o niciodată nimic despre asta. Când o vizitam în cămăruța minusculă care-i slujea drept casă, în partea din spate a curții comune din interiorul imobilului altădată frumos, o lăsam pe ea să povestească. Și să râdă mult, de propriile-i istorii, de viață, de lume și de ea însăși. Tanti Lenuța avea amintiri… și încă ce amintiri! Iar când le depăna te purta în lumea aceea, în care ea avea doar 25 de primăveri și era guvernanta lui Titel, odraslă de boieri din București și frate cu Bobby, marea ei iubire.
Bobby era cu doi ani mai mic decât ea, iar povestea lor făcuse ceva vâlvă la vremea ei. El, de viță nobilă, arătos cadră, școlit prin străinătățuri și priceput la sport, scrimeur, schior și motorist talentat, făcuse o pasiune pentru mica guvernantă venită din Ardeal, de origine modestă, dar deșteaptă, adaptabilă și de-o înnăscută eleganță. Nu te făceai de rușine cu ea nici la bal, nici la teatru, nici la restaurantele scumpe. Prudentă, tăcea când se simțea depășită de conversația celor din jur și era mereu atentă să nu-i scape vreo vorbuliță ca-n satul ei sau să arate vreo urmă de accent. Zâmbea mult și cu șarm, etalându-și mărgăritarele dinților incredibil de albi, podoabă moștenită din neamul maică-sii, și avea un fel aparte de a privi, mijind genele lungi, care înmuia inima oricui. Numai boierul bătrân, tatăl lui Bobby și-al lui Titel, n-o avea la suflet, mai ales de când bezmeticul de fecioru-su îl anunțase că vrea s-o ia de nevastă, indiferent de opoziția familiei.
