Războinicii noștri, marile spirite războinice ale lupilor albi, au pornit la luptă… Deceneu, speranța mea și a tuturor în ctitorirea unei lumi mai bune, e cu ei… La fel și Burebista, care la cei cinci ani ai săi a vrut să participe la înfruntare, dacă nu ca războinic, măcar ca privitor pornit să învețe de pe acum strategii și tactici care să îi asigure pe viitor victoria în aprigile bătălii, pe care știe că îi este menit să le poarte… Are planuri mărețe, Neasemuitul meu frățior… Știu că le va împlini avându-ne alături pe noi toți începând cu Deceneu și continunând cu Slăvitul Oroles, cu Înțeleptul Oras, cu Temerarul meu tată, cu Marea-Preoteasă Or-Nika, cu Zina și cu mine dar și cu mulți alți care se vor alătura cauzei noastre mărețe: făurirea unui spațiu al nemuririi prin credință care să fie model și pentru alții și și pentru cei care vor veni și vor înțelege că în trecut se află cheia unui viitor mai strălucit prin învățare, înțelegere și asumare a faptelor și experiențelor predecesorilor.
Mi-e teamă, totuși… Nu pentru soarta bătăliei… întrucât știu că vom ieși învingători… ci pentru că mi se apropie sorocul. După calculele mele și ale lui Or-Nika curând va veni pe lume Dochiana – rodul iubirii zeie dintre mine și El… Stau și mă întreb: Ce simte o femeie când devine pentru prima oară mamă, când după ce nouă luni a purtat în pântece sămânța divină, aude primul scâncet?… Voi afla când va fi să fie” îmi răspund în gând … Dar cum stau și mă tot întreb ce și cum, simt că sunt udă… Vine!… Vine!… Dochiana… așa că strig:
– Or Nika, Zina veniți… Cred că… s-a declanșat travaliul… Uitați, sunt udă…
Marea Preoteasă cu chip și suflet de copil îmi spune zâmbind:
– Se pare că se grăbește să vadă lumina zilei… chiar acum când bărbații noștri sunt pregătiți să înceapă lupta cu bastarnii… Se naște în vremuri de încleștare și război… E un semn al caracterului său de luptătoare… Să nu îți fie teamă… O să fie bine… Noi, suntem aici, cu tine…
Am puseuri dureroase… Simt cum mi se contractă toți mușchii… Și Dochiana lovește cu picioarele ei mici… Iar mă întreb, în gând: De unde atâta forță în niște piciorușe?”… Și îmi răspund: I-o fi teamă și ei precum mi-e și mie… Nu știe nici ea ce se petrece… Către ce se grăbește să pornească de acolo din mine, unde se simte bine… Dar viața o cheamă… Și nu poate spune nu… Încearcă să se opună… și atunci lovește… Ea nu știe că pe mine mă doare fiecare lovitură… că e precum un sfredel… care mă face să țip…
Zina mă ține de mână privindu-mă zâmbitoare… Îmi vorbește tot timpul și e tare bine… Vocea ei e atât de caldă… Îmi spune:
– Romania, vrei să îți spun care e povestea numelui meu?
– Spune, te ascult… mă liniștesc când îmi vorbești… Și și Dochiana se calmează… Uite, de cum ai pus întrebarea nu mai lovește așa tare… S-a potolit… Sigur e curioasă, ca și mine, de altfel… Ea aude tot ce vorbim noi… A auzit fiecare istorie pe care vreme de nouă luni mi-ai spus-o cu vocea ta duioasă în fiecare seară, înainte de culcare…și când va fi mare chiar dacă nu își va aminti ce anume ai povestit va știi că ai iubit-o… că din iubire i-ai fost îngeriță-povestitoare și de strajă… Acum, nu mai zăbovi ci spune, noi-două te ascultăm
Zina trăgând aer în piept începe:
– Eu nu-mi cunosc părinții… Or-Nika m-a găsit într-o dimineață la porțile templului său… eram într-un coșuleț de alun… din care plângeam și plângeam… Cei ce m-au adus pe lume au lăsat, totuși, lângă mine un obiect care să îmi amintească de ei… Un șirag de pietricele… Pe care eu îl țineam strâns în pumnișor… De cum l-a văzut, Or-Nika, a știut că menirea mea e să fiu asemeni pietrei care este simbol al permanenței, al stabilității și al durabilității… și că, în timp, voi învăța să modelez pietrele, să le transform… și chiar să-mi încrustez și scriu gândurile în ele… De aceea, mi-a dat puterea de a îmblânzi și stăpâni duhul pietrelor și m-a numit Zina… adică Zâna Pietrei, a Statorniciei, a Rezistenței, a Nemuririi… – am un nou puseu de durere… o strâng cu putere de mâna ei firavă de copilă… nu scoate nici un sunet… cu toate că o strâng ca într-o menghină – Îi spun printre puseuri… cu vocea pițigăiată de durere:
