Americanca. Și-acum, când se întâmplă să trec pe centru, pe lângă fostul magazin Sanitas, mă uit reflex spre locul unde se afla Casa Americancei: o vilișoară nu foarte mare, construită probabil pe la începutul anilor 70 într-o manieră pe-atunci modernă, cu fațada curbată în partea dreaptă și fără acoperiș, tencuită într-un albastru cam prea intens ce făcea contrast cu bejurile și griurile cuminți din zonă, chiar dacă hudubaia era oarecum solitară, așezată cumva în mijloc, și nu pe o stradă anume, în rând cu celelalte. Împrejmuită cu un gard de fier vopsit în verde, sta tolănită într-o grădină minusculă, cu trandafiri cățărători, iarbă sălbăticită și zorele.
Despre Americanca asta se spunea că, de fapt, ar fi fost româncă get-beget, ardeleancă dintr-un sat din apropiere născută peste Ocean dintr-un neam de români fugiți pe vremea căutătorilor de aur și că s-ar fi procopsit în SUA, de unde s-a întors deja bătrână, putred de bogată gata să se restabilească acasă. O legendă urbană afirma chiar că s-ar fi prezentat la mahării de la Sfatul Popular, ocupanții ceaușiști al impozantului palat alb ce adăpostește astăzi primăria orașului, și ar fi întrebat cu cine trebuie să bată palma ca să cumpere edificiul. Ăia, se zice, ar fi rămas mască la auzul propunerii și ar fi încercat din răsputeri să-i explice nebunei că pe-aci nu-i capitalism, că imobilul e proprietatea întregului popor și că poporul nu vinde.
Femeia, spun gurile rele, ar fi insistat că are bani destui și că acolo vrea să-și aibă rezidența, chiar vizavi de sediul Băncii Naționale, și că s-a lămurit greu că nu-și poate realiza visul, în pofida dolăreilor în posesia cărora se afla.
