Povestea…
Dincolo de nori, timp de 20 ani
Meseria de stewardesă se situează pe unul din primele locuri în categoria profesiunilor cu grad mare de periculozitate. Dincolo de aspectul fizic plăcut și o sănătate de fier, ele trebuie să aibă o cultură generală adecvată. Elena Viorica Huțan este prima stewardesă, cu diplomă, a țării, diplomă acordată de forurile internaționale de la Bruxelles.
S-a născut pe 26 august 1923, la Gura Humorului, județul Suceava. Activitatea sa a înregistrat, de-a lungul a 20 de ani, un număr record de kilometri parcurși cu avionul. Această femeie, în aparență firavă, a străbătut printre nori, 8 milioane de kilometri, adică, de 180 de ori înconjurul Pămîntului pe la Ecuator.
Deși la data scrierii acestui text, doamna Elena Viorica Huțan se apropia de 80 de ani, încă mai păstra suplețea trupului de stewardesă și o undă de tinerețe, pe care unele femei o pierd devreme.
Din păcate, între timp, prima stewardesă din România, a murit, (2008) lăsînd în urma ei povești incredibile. Atunci, în 2004, am găsit-o acasă, în garsoniera sa din Drumul Taberei. Veselă și optimistă. Mîini fine cu degete lungi, delicate, bărbie ridicată, zîmbet discret. Minte clară, brici, simțul umorului. Era posesoarea a două pisici: Șușu și Pușa, care torcea leneșe pe divan. Singurele prietene din serile pustii de toamnă.
Amintirile pluteau ca un fum subțire. Cînd se apuca de povestit ochii îi străluceau de bucurie. Lady, cum o alintau pe vremuri membrii echipajului, a știut pe parcursul întregii cariere si-și păstreze verticalitatea morală și n-a fost tentată nici măcar o singură dată să fugă din țară. „Cîteva colege de-ale mele au rămas în Occident, dar mie nu mi s-a părut că ar fi mai bine acolo. Am avut ocazii nenumărate. Și ce dacă? Țara mea era aici, rudele mele, prietenii mei, rădăcinile mele tot aici.”
Înainte de a fi însoțitoare de bord, Elena Viorica Huțan a lucrat tot în domeniul aviatic, ca secretară de pistă la școala de planoare. Asta se petrecea prin anul 1941. Era tînără de tot, curajoasă și ambițioasă. Atunci a făcut primul zbor cu avionul. În 1942 s-a angajat la Comandamentul Tineretului Aviatic Român. Cînd s-a terminat războiul, comandamentul s-a desființat, iar Elena Viorica Huțan a trecut în administrație, pe funcția de inspector de învățămînt. Văzînd-o cum arată și că se descurcă bine în serviciu, știa și cîteva limbi străine, colegii ei au propus-o pentru școala de stewardese, care abia se înființase la București. Așa că, din anul 1955 a devenit prima însoțitoare de bord cu diplomă. Avea pe atunci 32 de ani.
„Examenul nu era chiar așa de ușor, spune doamna Huțan. Trebuia să ai o cultură generală, să știi cîteva limbi străine, să zîmbești, să poți conversa cu pasagerii. Să corespunzi fizic. Apoi, trebuia să stai bine cu sănătatea și să nu fii o fricoasă. Sus, la înălțime, frigul intra peste tot. Bătea vîntul în avion. Zdrăngăneau geamurile și ușile, de nu vă închipuți. Ce, credeți că era ca în avioanele astea de acum?! Nici vorbă! Tu, însă, rîdeai frumos, ca să inspiri încredere celor din jur. Altfel nu se putea.”
La începutul carierei de stewardesă Lady zbura cu „Li 2” un avion greoi, cu două motoare, destul de șubred. Cînd se afla la înălțime se zdruncinau serios toate încheieturile, iar frigul intra înăuntru. După cîțiva ani, aviația turistică a trecut la avioanele rusești IL 14 și IL 18, confortabile, care aveau și mai multe locuri.
Fără motoare, la 8000 de metri deasupra Mediteranei…
Stewardesa trebuia să fie mereu cu ochii în patru pe timpul zborului ca să vadă dacă nu cumva pasagerii au nevoie de ceva. Unii o ascultau, alții nu. Dintre toți, își amintea zîmbind doamna Huțan, cei mai neastîmpărați erau tot românii. Se urcau gălăgioși în avion, nu respectau indicațiile însoțitoarelor și făceau ce voiau, beau pînă li se apleca sau fumau pe ascuns.
„La o cursă, unul dintre pasageri, un român, a refuzat să-și lege centura de siguranță. Toți ceilalți, englezi, nemți, italieni, foarte civilizați, au fost ascultători. Românul nostru, nu și nu, că el nu pățește nimic, se ține bine de scaun. L-am lăsat în pace, să facă ce-o vrea. Dar în momentul în care au început niște turbulențe, intrasem într-un gol de aer, individul a căzut, s-a lovit rău la cap și, pînă la urmă, nu se știe cum, a ajuns sub scaun. A stat acolo tot timpul zborului. N-a mai ieșit de frică.”
E adevărat. Pericolele pîndeau la tot pasul. Cu anticele aeronave sovietice, care scîrțîiau din toate balamalele, nu era de glumit. Li se oprea unul dintre motoare, nu ieșea trenul de aterizare sau se bloca vreo elice. Cînd avionul nimerea în nori de furtună, toți pasagerii și echipajul erau zgîlțîiți cu putere.
„Am fost odată la Atena și ni s-a blocat trenul de aterizare. Aoleu, ce ne facem?! Cum aterizăm? se întrebau cu ochii în lacrimi celelalte însoțitoare. Eu nu m-am panicat. S-a dat SOS-ul de rigoare și aeroportul s-a umplut de ambulanțe, mașini de pompieri, cum vedeți prin filmele americane. Am scăpat cu bine. Pînă la urmă, n-am avut probleme. Dar abia cînd am simțit pămîntul sub picioare mi-a fost frică și am realizat că puteam să murim.” Altădată, echipajul s-a trezit că rămîne fără motoare chiar deasupra Mării Mediterane, la 8000 de metri altitudine.
”În 1962 duceam niște pasageri care emigrau în Israel. Eram la bordul unui avion cu patru motoare, deasupra mării. La un moment dat, mă cheamă comandantul în cabină: Lady am rămas fără un motor. S-a simțit ceva? I-am zis că nu. Peste puțin timp, se mai duce un motor. În gîndul meu ziceam, ei și?! Lasă că mai avem două, nu ne prăbușim și oricum există barcă de salvare. Dar, în cele din urmă, avionul a rămas fără nici un motor. Nu știu, cum, nu știu de ce… Planam fără ele. Chiar că m-am speriat! Am reușit totuși, datorită piloților, să aterizăm forțat pe o plajă, la Paphos. Acolo era doar un măgar, care, atunci cînd a văzut ditamai magaoaia că se îndreaptă spre el, a zbughit-o speriat.”
Marele Raid, în jurul globului pămîntesc
Fosta însoțitoare de bord își aduce aminte mereu de aventurile aeriene trăite de-a lungul anilor. Nu le uită. Nu poate. Cel mai mult i-a plăcut „Marele Raid”, atunci cînd a înconjurat întreg globul pămîntesc, timp de 27 de zile. A văzut orașe deosebite și a cunoscut oameni minunați. Zborul, realizat cu o aeronavă Tarom, a fost în premieră mondială și a reprezentat un record absolut la vremea respectivă, la sfîrșitul anului 1969.
Evenimentul a trecut însă neobservat în presa din România, care nu a consemnat nimic la data aceea, pentru că zborul fusese finanțat de un grup de oameni de afaceri turci. Gestul de a pune la dispoziția unor capitaliști un avion românesc, numai pentru ca aceștia să-și vadă de afacerile lor, a fost apreciat de conducerea țării drept nepolitic și nedemn de a fi adus la cunoștința opiniei publice. Atunci au fost survolate patru continente, 27 de țări, trei oceane, cinci mări, parcurgîndu-se astfel 47 de mii de kilometri. Cîțiva ani mai tîrziu, aceeași aeronavă s-a prăbușit în Marea Roșie.
Acum, după atîția ani, Elena Viorica Huțan se mîndrește cu decorațiile primite înainte și după 1989, Ordinul Muncii clasa I, pentru merite deosebite în aviația civilă Română, o diplomă de onoare oferită de Autoritatea Aeronautică Civilă Română, alături de medalia de onoare pentru 30 de ani de la Marele Raid. Tot ea a luat în anul 1971 locul I pentru 7 milioane de kilometri parcurși de-a lungul timpului, ca stewardesă. Elena Viorica Huțan a stat în fruntea însoțitoarelor de bord, de la toate companiile europene, Air France fiind situată, atunci, pe locul al doilea, cu 6 milioane 500 de kilometri de zbor.
Fiul doamnei Huțan a lucrat tot în aviație, ca inginer comandor. La fel și nepoata, care este inginer de aviație. Poate și strănepotul va duce mai departe dragostea față de avioane și de zbor. Cine poate ști? Noi îi urăm mult succes!
Dana Fodor și Răzvan Mateescu- 2004/Foto 2004: Răzvan Mateescu
Foto epocă, 1943, din arhiva personală a Elenei V. Huțan
