Vânzătoarea. O cunoștință, patron cu vreo cinci firme în spinare, mi se plângea că s-a înrăit lumea, dom`le, și că vânzătoarele, femeile de serviciu sau menajerele, care vin să se angajeze la el „nu mai sunt cum erau odată”.
-De ce, coane?
-Sunt pline de fițe și pretenții. Îmi crapă hipotalamusu`, zău!
Și mi-a povestit „of”-ul lui, în timp ce sorbeam dintr-o cafea, într-un restaurant de la Mall. Cică a postat pe net un anunț pentru două vânzătoare. (Avea omul nevoie pentru un stand de cosmetice și parfumuri. Fosta angajată s-a măritat și n-o mai lasă Costică, soțul, să zâmbească clienților, o ține acasă, legată de pat.)
Au venit patru fetișoare. Cea mai modestă i-a cerut un salariu de 4000 de lei pe lună și mai era și urâtă. Le-a gonit pe toate și acum stă și-și roade unghiile… „Ce mă fac, Dano? Ce mă faac?”
Mi-a venit să râd. Mi-am întors privirea în trecut și mi-am amintit de mine, copilă, cum eram când m-am angajat prima dată, la 18 ani, ca electrician la CET Vest București. Ce pretenții aveam eu atunci? Puține. Ca și acum.
Nu mai eram acolo, la masă cu amicul meu, ci coboram somnoroasă din autobuz, la 6,30 dimineața, alături de tata și de alte zeci de electricieni, maiștri, ingineri și subingineri. 1988. Nu mă întreba nimeni ce salariu vreau. Pe diploma mea scria electrician -Aparate de Măsură și Control, dar regulat spălam holurile centralei, dădeam cu mopul („teu” din lemn, pe care aruncam o otreapă cenușie, niște izmene de-ale lui nea Fodor), frecam ferestrele cu ziare, țevile din instalație (cu păcură), era „minunat”! Și nu numai eu făceam treburile astea ingrate, ci toate femeile de acolo, în afară de secretare și de inginere.
Aveam niște palme oribile. Sincer, nu-mi plăcea meseria asta, făcusem un liceu economic, știam să vând obiecte și produse alimentare, nu să gâdil tranzistorii la subraț și să înfășor liță pe bobine. Habar n-aveam ce diferență e într-o diodă și-un condensator, și nici nu eram curioasă ca să aflu. Mă forțase tata să aleg drumul ăsta. (Proasto! Câștigi bani frumoși, ești aproape de casă și ai timp să înveți pentru facultate.)
După doi ani de frecușuri în ture de zi și noapte, osciloscoape și aparate speciale, am refuzat să mă mai duc la serviciu. Pa și pusi! Mi-am pus palma-n cap și m-am angajat la magazinul Unirii. Ăla care-i plin de reclame acum, de nu mai știi unde îi e fața.
Aici voiam să ajung. La capitolul vânzătoare. Asta devenisem. Munceam pe rupte, de dimineața până seara pe un salariu de căcat, și fără Carte de Muncă. Dar eram fericită, mă pregăteam pentru facultate, mă duceam și la cor. Aveam 20 de ani. Lumea era o cireașă coaptă căreia puteam să-i dau un bobârnac sau s-o mănânc cu sâmbure cu tot, apoi să-i înnod codița cu limba și să mă dau mare.
Stăteam la o tejghea din sticlă, parcă o și simt sub brațe acum când scriu, era rece și puțin lipicioasă de la deștele obosite ale celor care apăsau pe ea și-mi indicau ce inel, ce brățară, ce mărgea doreau să cerceteze și eventual să cumpere.
Buticul se numea Cristian (nici nu se putea altfel!) și era un fel de consignație, unde vindeam de toate, începând cu treninguri și terminând cu rujuri turcești, din alea verzi, grețoase, rochii de țoapă, cu paiete aurii și cercei tip talangă, roz-bombon. (era o modă prin anii 90).
Responsabil de magazin era doamna Dumitriu, o femeie distinsă, cam la vreo 70 de ani, vorbea franțuzește mereu și fuma non-stop niște țigări „extrememment”… de puturoase. Doamne, era teribilă. Un personaj delicios. Avea un tic verbal care o făcea tare simpatică. Indiferent de subiect, că era vorba de bașcheți, ștrampi cu buze, Iliescu, politică, Ion Rațiu, aur de trompetă sau carcalaci, ea termina inveriabil cu expresia: „c’est la meme chose”.
În fiecare seară făceam inventarul. N-a existat o singură zi, cât am lucrat acolo, să ne iasă socotelile la fel. Mie-mi dădea 4589, ei 4890. Vai, ce dramă!
-Doamna Dumitriu, ce ne facem? De ce nu ne iese?
Și o luam de la capăt. Stăteam până venea portarul și ne dădea afară. Uneori continuam la metrou. C` est la meme chose… Viața mea era așa de bogată, că n-avea timp să mă plictisesc, credeți-mă!
În timpul vânzării trebuia să fiu cu o pleoapă pe marfa expusă în magazin,(că se ciordea la greu! Și tot noi o plăteam.) cu alta pe clienții care-mi cereau câte ceva și mă întrebau cât costă aia, cât costă aialaltă, dar „trelingu`” ăla i-ar veni bine lu` Ionel? Da` lu` Ninel? Da` bluza nu e cam mică? Da `42 aveți? Da` pă verde? Etc…Trebuia să am paișpe ochi, opt mâini, patru picioare, trei guri. Iar eu…
Și odată chirăia doamna Dumitriu în franceză (aveam noi un cod de urgență!) „Au voleur, Au voleur”, să nu se prindă ciupanezii care dădeau cu gioala. Eu lăsam tejgheaua cu treninguri și mărgele mov pentru matracuci și, țuști, după infractori. Ai dracu` ce mai fugeau!
