Îl știam din copilărie, din filmul Veronica, și îl iubeam frumos, nespus, cu gândul meu de fetiță uimită și introvertită. Apoi l-am urmărit jucând pe scenă, în Câinele grădinarului ori Meditațiile Ritei și nu mă mai săturam privindu-l, cred că am văzut spectacolele acelea de zeci de ori…
Apoi, după ani, în 2005, l-am văzut la târgul de carte Gaudeamus. El venise cu echipa Radio România Actualități, iar eu scriam la ziarul Adevărul.
M-am dus direct spre el, am vorbit, banalități, nici nu mai știu ce…Eram emoționată și nu înțelegeam mai nimic din ce-mi spunea. Mă zăpăcisem. Vocea lui suna așa de melodios! Argint și catifea, vorba lui Andrieș…
Moțu era frumos, înalt și drept, mirosea a brad, a CD-uri noi, a butoane și a interior de studio radiofonic, mirosea a scenă de teatru și a cântece multe.
Toată ziua am fredonat în neștire: „Sunt curat la trup, curat la suflet,/ Vreau să-i înțeleg și să-i iubesc./ Nu contează cât de lung am părul,/Important e cât de mult gândesc….”
