Dacă ar fi să aleg unul dintre verbele limbii române, „vreau” e primul. Apoi, „iubesc” și „fac”.
Când eram mică, îmi doream să fiu mare. Voiam! Și dacă voiam, trebuia să se întâmple. Scrijeleam în tocul ușii (până la urmă l-am făcut zdrențe de atâtea tăieturi) fiecare…mișcare a oaselor mele, care refuzau să crească mai lungi. Pe la un metru și 60 de centimetri m-am oprit din sperat. (Acum am 1,57) OMG!!!
Apoi, mă priveam în oglindă și-mi doream să fiu mai frumoasă, mai blondă, mai puțin pistruiată, mai cu ochii verzi și cu dinții mai albi, să fiu cea mai și cea mai…
(Iar mă tachina „vreau”!) Parcă-mi făcea-n ciudă! Mă lua la mișto. Eu voiam, dar… Cum faci din maro verde?
Visam să plângă după mine tone de băieți, cu lacrimile cât pumnul, și să-și sfâșâie tricourile românești, pe care scria Mamaia, Litoral sau Olimp. Iar eu, zâna cartierului, născută pe la Gara de Nord, să-i privesc cu o îngăduință regală și să trec printre ei ca o balerină, pe poante. În urma mea, speram să se audă urlete, neapărat cu ecou: „haaaaa, ouaaaaaaaa, hăă-ăăăă, de ce nu ne iubeeee-hehhești? Da-naaaaa!”
Nici unul nu era pentru mine. „Sorry, băieți, eu am drumul meu în viață, nu vă pot sacrifica. Nu e vina voastră, ci a mea.” gândea teatral puștoaica din mine.
Aiurea! În realitate, afară de Sami, ovreiașul cu lațe roșcalii, care mă învăța numai prostii și mă băga în toate belelele, nu mă acceptau decât Bogdan, (unul de ziceai că s-a născut cu deștul în nas, – toată ziua se scormonea -) și Paulică, țiganul cu poliomielită, pe care l-am bătut într-o zi, pentru că a zis că tata e mai bețiv, mai prost și mai urât decât tac-su. N-am suportat!
Nu mă interesau nici sănătatea (ce? numai bătrânii își urează asta…), nici banii.
„Când o să fiu mare, vreau să devin cineva, dar să n-am nevoie de bani. Vreau să aduc bucurie oamenilor, să-i fac să râdă, să le deschid inima cu un deget…” Vreau!
Pe la 18 ani și-un pic îmi doream prieteni, mulți prieteni, din toate rasele lumii și toate categoriile sociale. Visam la medici chirurgi, stomatologi, actori, cântăreți, rockeri, motocicliști, jurnaliști, profesori, muzicieni, scriitori, poeți, pictori, ofițeri de la MI, sculptori, anatomopatologi (pentru ăștia aveam o chemare incredibilă și de neînțeles pentru multă lume), chinezi, bulgari, unguri, italieni, americani, spanioli și chilieni, dar și gunoieri, cocalari cu freză, bețivi, nebuni speciali, florărese vesele, drogați, oameni ai străzii sau criminali. Aveam o foame nestăpânită, o curiozitate (să nu zic patologică!) de a-i înțelege, de a-i „citi” pe fiecare, de a simți ce simt ei, de a scrie despre ei.
80% dintre toate dorințele astea ale mele, „secrete”, s-au împlinit. Am muncit mult, am învățat, apoi am uitat, am dat examene, le-am luat, n-am picat niciunul, am fost bucuroasă, mândră, liberă. Întotdeauna am fost liberă. Am făcut! Și am iubit. Și iar am vrut!
Au plâns și băieții după mine, așa cum îmi doream când eram mică. Tii, ce-au mai plâns! Mi-am dat seama că nu e nicio sfârâială, pentru că mi se făcea milă, ajungeam să sufăr odată cu ei și îmi era cumplit de greu să aleg. Prea erau toți mișto, iar eu doar una, și aia nițel cam tralala la cap.
