Un prieten, tinerel și cam naivuț, mă întreba deunăzi ce-mi place la un bărbat. M-a înduioșat. La naiba! Ce-mi place la un anumit bărbat? Sau în general? Aici e chichirezul!
Dana de azi visează vrăbii, ca Nela din Balanța lui Băieșu, scrie știri la Semnal, se dă cu bicla până rămâne țeapănă, și cântă melodia „Partaj”, când îi vine să plângă.
Dana, cea din secolul trecut, ar putea să cârâie câte ceva despre subiectul ăsta, dar așa, ca aparatele de radio alea vechi, cu lampă verde, când le cauți de posturi.
Eheee, maică, ia să vedem! Atunci, îmi plăceau la nebunie bărbații care cântă. La orice. Voce, vioară, tobă, piculină, ukulele, țambal, pian, clarinet, drâmbă, elastic sau sticlă. Educat să fie! Exclus mitocanii, abuzatorii de orice fel. Nu suportam bărbații care scriu greșit în limba română. Cum îmi plăcea vreunul la mutră, îl rugam să-mi scrie o scriorică. Cum vedeam verbul „a fi” scris greșit, și cuvinte fără toate i-urile la ele, gata! Pa!
Recunosc, că am făcut vreo două-trei compromisuri. Prea erau frumoși, superbii naibii! Dar am plătit prostia. Cu vârf și-ndesat. Nu pentru că nu scriau corect! Ci pentru că erau imbecili. Iar eu și mai imbecilă, pentru că i-am acceptat în lumea mea.
În genere, însă, bărbații din inima mea erau frumoși și încrezuți ca niște curcani. Mă iubeau numai pe mine, de crăpa inima-n fetele din București, când apăream pe ștrase, alături de ei.
Erau înalți până la tavan, purtau bocanci în picioare, erau îmbrăcați în haine de piele și aveau plete până la brâu. Miroseau frumos a parfum de firmă, care se imprima în pielea aia lucioasă. Ținea și trei zile.
Știau multe. Erau studenți la Arhitectură, Arte Plastice sau Conservator și uneori pictau icoane pe sticlă. Sfinții lor semănau leit cu Jim Morrison sau Ian Gillan. Bărbații fumau Marlboro roșu, cartonat, și seara mă priveau cu ochii subțiați. Mințeau sublim și înjurau în limba engleză.
Omul pe care-l apreciam avea ochii frumoși, de culoare deschisă, și buzele ca pâsla dintr-un pian de concert. Știa să-și ceară iertare într-un fel absolut nebunesc, dar nu vi-l spun. Mă făcea să râd până la sufocare, fără să mă gâdile.
