Am iubit Brașovul dintotdeauna. E orașul în care m-aș pierde zile în șir, n-aș mai bea apă, n-aș mai mânca, n-aș mai vorbi. Aș vrea doar să-l simt sub tălpi. Desculță l-aș măsura, să-l simt mai feroce cum mă amețește, cum dansează numai cu mine și mă minte că sunt cea mai frumoasă femeie din lume. (Aiurea, așa face cu toate! E parșiv.)
Brașovul meu e orașul-bărbat, orașul-prinț, orașul voievod. Stă drept, cu pletele lui verzi, de june, și ochi aprigi, în care nu poți privi decât foarte rar. Brașovul mă face să-mi fie dor de el și atunci când sunt acolo
Iubesc casele vechi din centru, ridicate de mâini străine în secole demult apuse, monumentele istorice cu ferestre misterioase, cu mușcate roșii, curțile lor secrete și porțile care vorbesc, porți cu carnea scorojită și clanțe uriașe din fier atinse de palmele lui Hans sau ale Esterei acum sute de ani. Apoi, străzile uimite și cuminți.
Am fost vara asta acolo și am descoperit un Brașov toropit de căldură, cu pleoapele lăsate peste amintiri, cu muncitori plictisiți care-l scormoneau de zor în pavaje, cu pikamere și lopeți, cu turiști grăbiți, lingând înghețate imposibile și bând bere rece de la dozator. Brașovul meu. Minunatul meu. Nebunul meu. Medievalul meu.
Ne-am plimbat, am urcat pe Tâmpa cu telecabina, am mâncat mure și zmeură, am făcut poze. M-au dezamăgit până la furie unii dintre turiști sau ce-or fi fost ei…
