Mamele râd ca un cer alb. Mamele sunt moi, miros a clătite cu dulceață de cireșe, dar vă apără ca leoaicele.
Mamele sunt ploi aurii, care nu tușesc noaptea, de teamă să nu-și trezească minunile cu gene și somn.
Mamele dorm chinuit, ca să aveți mai mult loc în pat atunci când faceți febră. Sunt fericite când temperatura scade, iar voi spuneți: mi-e sete, mămico!
Mamele plâng înăuntrul lor când voi vă loviți. Nu vedeți, pentru că zâmbetul lor ascunde totul, ca o lumină roz.
Mamele au curaj. Se iau la luptă cu durerea voastră. Cu fricile voastre. Cu toți cei care vă vor răul.
Uneori ies învingătoare. Uneori…
Mamele iartă. Mamele uită. Mamele înțeleg. Mamele se ridică de jos, cu dureri care fierb în ele. Dar se ridică! Și sunt cu voi. Lângă voi.
Câteodată mamele dispar. Noaptea le înghite de tot. Mai apar doar în vis. Și în fotografii.
Mamele tac. Mamele știu. Ele vă îmbrățișează hainele murdare și aruncate pe jos, mângâie perna pe care dormiți. Mamele țin în brațe umbra voastră, după ce le întoarceți spatele.
