Pentru mamele de băieți! 😉
Andrei… Aștep să ațipească și-l privesc mult, cu foamea și setea unui pictor nebun, cu o curiozitate dulce, ca atunci când l-am văzut prima dată, la câteva ore după nașterea noastră, atât de grea. Păi, da, că a fost și nașterea lui. I-a fost greu ca și mie, numai că pe el nu l-a întrebat nimeni cât de mult l-a durut!
Și chiar dacă l-ar fi întrebat, n-ar fi putut, mititelul, să explice cât s-a chinuit să iasă, cum a dat din mânuțe, cum a împins și el cu căpșorul și piciorușele, cum s-a sufocat și i-a venit să zbiere cu furie: „Nu mai poooot! Mămicooo! Ajută-mă!”
Andrei- Cristian… Andrei- Cristian… Ah, e al meu! Ce bine!
Doarme cu gurița întredeschisă, i se văd dințișorii albi și frumoși, rotunzi ca niște perle, acum scoase din scoică…genele lungi i se zbat. Visează. Din când în când își mișcă degețelele de la mânuțe. La capătul lor zâmbesc, adormite și ele, unghiuțele tăiate rotuuund, de mine. Piepticul se ridică și coboară ușurel, iar respirația lui susurătoare miroase a frunză de salcâm și a vanilie. Seamănă atât de mult cu mine, încât am impresia câteodată că mă îmbrățișez singură.
Îmi place cum își pune tălpuțele pe pulpele mele, mă sărută cu ele, iar eu îi mușc fiecare degețel care are o mutriță veselă de copil ștrengar.
Ne desenăm cu pixul pe mâini și pe picioare și ne distrăăăm ca nimeni alții…. Îl pup pe obrăjori, pe bărbiță, pe gâtuț, e atât de dulce și de fin și de îngeresc! Nu poate fi dragoste mai mare și mai adevărată!
