Mânuțele…
Mamele au lumini pe palme.
De la Dana
Îți plac textele mele? Adaugă Semnal ca sursă preferată de știri.
Mă ajuți și pe mine și pe Semnal. Mulțumesc! →
Când i-am văzut prima dată mâinile, mi s-a tăiat respirația de drag, de duioșie, de admirație. Erau mici, de păpușă, cu degețele subțiri, lungi, la capătul cărora sclipeau niște unghiuțe transparente, alungite, sidefii ca păstrăvii…
Mă strângea puternic de un deget cu pumnișorul rozaliu. Nu, nu era grăsuț deloc, așa cum sunt majoritatea bebelușilor. Nu mai văzusem în viața mea o asemenea splendoare, și regret nespus că nu le-am fotografiat. Nu aveam telefon Smart în 2007. Și nici cu camera foto nu i-am făcut, nu știu de ce.
O oră întreagă l-am examinat, ca pe-o minune cerească. Era un tablou perfect. Îi mângâiam fără să-l ating (da, știu, mulți dintre voi îmi veți pune diagnosticul: atracție patologică față de propriul copil. Ha! Ha! Ei și? Mi se drapelează!), îi respiram răsuflarea, îl miroseam ca pe-o tuberoză. La prima grimasă, la primul scâncet, gata! Era pe pieptul meu.
