Am fost bătută…
Și acum, când mă gândesc, mi se încrețește pielea pe mine de scârbă și de ură.
Mă aflam într-un București rupt la obraz de gloanțe, la câteva luni după Revoluția din 1989.
Aprilie 1990. Mă duceam să ascult un concert de Bach, la orgă, la Biserica Sfântul Iosif. Trebuia să mă întâlnesc cu o prietenă dragă, Florina Macarie. Era pe la patru după-amiaza, deci ziua în amiaza mare.
N-am mai ajuns
Locuiam în Militari, la granița cu Drumul Taberei, așa că preferam să mă urc în tramvaiul 41, să cobor la Tricodava și să-l iau pe 368 până-n centru. Eram îmbrăcată în blugi și-n geacă, purtam în picioare niște ghete albe, Adidas.
În tramvai au pus ochii pe mine doi hăndrălăi, urâți cu spume, șmenuiți pe față în bătălii crâncene, de pârnaie. I-am citit din prima, și m-am cărăbănit, rapid, spre spate. Urma stația Tricodava.
Ăia, după mine. Rânjeau scabros, aveau moace de intestine întoarse pe dos: „Haidi, fă, panchisto, vii cu noi?”
Aveam 20 de ani, eram frumoasă și revoluționară la cap, îmi clocotea sângele rău. M-am întors la ei și le-am aruncat cea mai jignitoare privire pe care au primit-o vreodată de când au fost fătați. Și evident, le-am arătat degetul ăla din mijloc. (E drept, mă puteam abține, dar n-am reușit! „Femeia trebuie să fie supusă, să tacă, să rabde, să…” Bla-bla-bla. Eu nu eram așa atunci! Și nici azi.)
Au înlemnit. Nu le venea să creadă! Au coborât după mine și au început să mă înjure ca la ușa cortului și să mă scuipe. Mâncaseră semințe, scursurile, și îmi venea mirosul. Unul dintre ei, cu părul creț și cu obrazul stâng tăiat de sus până jos, mi-a zis:
„Fă, curvo, tu știi cine sunt io? Pă abia am ieșit dân pârnaie, nu te pune cu mine că te sparg, te fac surcele și te pun pă foc, să muară copiii mei!”
Eram cu spatele la ei. Crețul m-a luat de geacă și mi-a prins ambele mâini. Nu mai puteam să mă mișc.
Celălalt m-a ciupit atât de tare de sâni, că mi-au dat lacrimile. Dar n-am plâns. Am început să țip și n-am mai rezistat, am dat drumul unui recital minunat de înjurături carpato-danubiano-pontice, combinate cu d-alea americănești, învățate de prin filme.
Crețul mi-a pus mâinile în gât și a încept să strângă. Îmi șuiera la ureche: „Să vezi ce te f…t, să te înveți minte! Da` întâi o să te batem, până te caci pe tine! Bă, Gică, tu cheamă un taxi s-o urcăm pă târfa asta-n iel…”
Stația de autobuz, unde e acum McDonalds, era plină de cetățeni. Peste drum de parc. Bătrâni, tineri, bărbați voinici, care m-ar fi putut scoate din labele lor împuțite. Dar n-au făcut-o. Nici unul. Se uitau luuuung cum mă loveau ăia. Le plăcea. Alții se făceau că citesc ziarul.
Doar o femeie de la țară a chirăit speriată:
-Lumeee, săriți, o omoarăăăă!
Sângele a țâșnit
Dar s-a trezit un pensionar inteligent, care i-a astupat imediat gura:
-Și dacă-i nevastă-sa? Cine știe ce-a făcut d`-o bate el așa. Nu i-o trage dăgeaba, ascultă-mă pă mine, că-s trecut pân viață! Nu știu io?!
Și femeia a tăcut, i-a dat dreptate, și s-a urcat într-un autobuz. Avea treabă!
