Pigei Pandele se mărită
Norocosul 10
A sosit și ziua nunții. Ah! Știu, și mie îmi venea greu să cred că mă însor, darămite vouă! În noaptea de dinainte, am visat că aveam fracul rupt la spate și că am distrus ușa electronică de la trezoreria județului Ilfov cu teorba lui John. Ce dracu` făceam eu acolo, nu mai știu. Dar voiam să intru și teorba nu încăpea. Apoi, ușile s-au închis peste mine, eu am lovit cu instrumentul și…s-au fărâmat, de parcă erau din nisip. M-am trezit cu un sentiment rău, de teamă imensă…de cădere în gol.
-Pigei, ce zici? Merg bocancii cu ținte la rochia de mireasă?
-Nu merg, dar ia-i!
Aaah, cum arăta Daniela! Era o splendoare de femeie! Dar stați, că nu v-am povestit nimic despre rochia ei. În față era scurtă, numai dantelă și volănașe, iar în spate avea o trenă de trei metri. A costat o grămadă de bani, dar trebuie să recunosc că era minunată. Chiar și cu bocancii ăia!
Locul de unde aveam să ne dăm cu parapantele se afla undeva la Poaina Brașov.
Rabinul nu era chiar rabin, dar sigur era evreu. Unul cu simțul umorului și extrem de inteligent. A pus-o imediat la punct pe madam Avram. Nu știu ce i-a spus, dar a potolit-o.
Părinții noștri și toți invitații: prietenii, colegii mei de trupă, ai Danielei, chirurgi, ginecologi, rockeri și hipioți bătrâni, – adevărate relicve, ziceai că-s ăia de la Rolling Stones, oldies but goldies, – ne așteptau jos, într-o poieniță. Aduseserăm scaune, mese, mâncare, băutură, muzică. Venise și John Miller, și-a cărat teorba și îi amețea pe toți cu noua lui compoziție, un „Concert în Si Bemol Major pentru teorbă și marimbafon”, ceva incredibil, o să vă cânt partea mea și vouă, dar mai încolo, că acum am un cârcel la deștul aratător de la mâna dreaptă.
Eu, în frac, cămașă albă din mătase, pantaloni, pantofi din piele, marca Tom Ford, foarte scumpi și atât de frumoși, încât îmi venea să le vorbesc cu „dumneavoastră”, așa cum zicea Fănuș Neagu! Eram ca un prinț!
Se strânsese lumea ca la festivalul berii, erau sute de turiști curioși să vadă „ce se filmează” erau convinși că turnăm cine știe ce film. Deasupra noastră se deschidea un cer splendid, azuriu, și bătea un vânticel dulce, care purta cu el aroma brazilor și-a ierbii de munte.
Parapantele ne așteptau în poieniță, invitații balotau de zor și beau, John Miller zdrăngănea la teorbă „Cry baby”, numai noi așteptam să vină instructorul, ca să ne explice câte ceva, să ne mai facă instructajul. Zborul cu parapanta nu e un moft, și poate fi foarte periculos.
În fine, a venit omul, ne-a povestit, ne-a legat centurile bine, ne-a pus căștile, ne-a verificat scaunele.
-Nu vă mișcați brusc acolo sus, da? Cum vă luați avânt, vă așezați în seletă și stați liniștiți! Atenție mare la curbe! Vă luați după mine și ăsta care vă căsătorește, OK?
-OK!, am urlat fericit. Pornim!
-Unu, doi, trei și….! Vâjjjjjjjjjjjjj!
Ne-am desprins ușor. Eram amândoi un fluture enorm. Aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa! Uraaaaaa!, zbierau de jos și invitații noștri.
Rochia de mireasă a Danielei zbura grațioasă în urma noastră, voalul fâlfâia suav de sub casca de protecție. Un vis! Nu-mi venea să cred! Era demențial! Mi se făcuse frig, frică, eram sus, cam la vreo 30 de metri înălțime. Vedeam Poiana Brașov, oamenii pe sub noi, mici, ne făceau cu mâna…Nevastă-mea era în culmea fericirii, chiuia, țipa, râdea, îmi zicea că mă iubește. Și, la un moment dat aud un răcnet de fiară în dreapta mea:
-Cetățene Petriceicu Janis Joplin Pandele, o iei în căsătorie pe cetățeana Daniela Avram?
-Daaa!, am urlat.
-Ce zici?
-DAAAAAAAAAAA!
Apoi o ia pe Daniela:
-Cetățeană Daniela Avram, îl iei în căsătorie pe cetățeanul Petriceicu Janis Joplin Pandele?
-DAAAA!, a zbierat și iubita mea. Și ne-am pupat cască în cască, pentru că ea era în față și eu în spate, n-aveam cum altfel.
Mai departe, n-am mai înțeles ce-a zis ofițerul stării civile, pentru că a scos un urlet înfiorător. O rafală de vânt i-a ridicat cu picioarele în sus pe amândoi, apoi i-a îndepărat la vreo 50 de metri de noi.
N-am înțeles dacă a apucat să ne declare soț și soție sau dacă nu cumva m-a căsătorit cu instructorul… Îl credeam în stare, la cât era de disperat.
Eu, neatent și emoționat, am virat brusc la stânga.
-Pigeeeei! Ține direcțiaaaaa! Țipa Daniela și dădeea din picioare. Ne prăbușiiiiim!
– O țiiiiiin!
-Nuuuuuuuuuuuuuuu! Ajutoooooooooor!
Am tras de frâne, de toate centurile, de ațe, sârme și de legături. Aiurea! Mai rău a fost! Cu tot efortul meu, o altă rafală de vânt ne-a dat pe spate, tot cu picioarele-n sus, apoi ne-a învârtit ca într-un carusel. Urlam amândoi ca disperații.
-Pigeeeeei!!! Ne lovim de copaaaaci! Rochia meaaaa!
-Ține-te bineeee! Aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!
Trosc! Trosc! Buf!
Și liniște…
M-am trezit într-o Ambulanță zglobie, care chiuia de zor. Previzibil. La ce puteam să mă aștept? Doar e nuntă, nu?
-Soția mea! Unde e soția mea? am început să strig ca apucatul.
-Stai liniștit, te rog!, mi-a zis asistenta.
-Ce-i cu Daniela?
-E bine! Te rog, să stai cuminte! Îți iese cateterul din venă.
Mi-am controlat corpul. Sărman cretin! Pantofii mei Tom Ford dispăruseră, ambele picioare îmi erau băgate în niște chestii medicale, (atele, bandaje?) probabil erau rupte, că nu le mai simțeam, cămașa de mătase era ferfeniță, plină de sânge, pe piept aveam numai zgârieturi care mă usturau. Mai tare ca astea însă, mă durea capul. Dădusem cu el de un copac? Nu știu.
