Mă uitam ieri la soția mea și, la un moment dat, mi-a venit s-o întreb: tu cine ești, dragă? Asta înseamnă că noi doi nu prea ne-am mai văzut în ultima vreme, ea fiind mai tot timpul cu ochii-n fiul nostru și-n computer. Cică scrie! Ce? Nu știu încă, dar o să să-mi dau eu seama.
Săraca de ea! Părea pierdută, era departe, departe… În ochii ei maro, ca mobila de la bunicul, mort în anii 30 pentru că a fumat prea mult, deslușeam cetină, munți și șosele, dar nu bag mâna-n foc că așa era, cu exactitate! Deci, nu știu la ce se gândea nevastă-mea, căci dacă aș ști, numai vouă v-aș spune!
Mi s-a făcut milă de ea, când a suspinat odată! Parcă i s-a destrămat sufletul… Uitându-mă la calendar, am realizat că se apropie data de 8 martie, așa că m-am hotărât s-o scot și pe ea la o crâșmă cuminte, curățică, fără bețivi care să ne împuște cu sâmburi de măsline sau să ne dea cu mesele în cap.
Aveam bani, tocmai vândusem o farfurie de Horezu, o minune, și un ouț pictat cu motive folclorice din Bucovina. De-o ciorbă și-o ciulama, stropite cu-n pahar de vinișor, se găseau lovele.
Când i-am răcnit drăgăstos, (pătimaș aș putea spune, pentru că că mi-e dragă, nu mă-ncurc!): „Hai să te scot în oraș!” a vibrat pianul și furculițele din sertar au zăngănit disperate. Dana a dus mâna la inimă și m-a întrebat dacă vorbesc cu ea.
-Cu tine, dragă, dar cu cine credeai? (Auzi la ea! Cu cine vorbesc!!!)
Micuța de ea! În trei minute era îmbrăcată, parfumată, aranjată, de pieptănat nu știu ce să zic, că nu mă pricep. Zgâria la ușa de la intrare, așa cum fac mâțele când vor afară. Am lăsat-o acolo, pentru că eu eram în pijama și aveam nevoie să mă dichisesc, ce? Credeați că ies în oraș îmbrăcat oricum?!Nooo!
După vreo 45 de minute apar. Ravisant! Elegant! Năucitor! Nevastă-mea respăla străchinile din mașina de spălat vase. Se plictisise, sărmana, așa că le mai freca o dată. Nu-i nimic. E bine să avem farfurii cât mai cușer!
Mă uit în oglinda de pe hol. Dumnezeule!!! Elvis în persoană! Cizme ciocate, blugi, geacă, cămașă albastră, ca ochii mei, moaaamă cât sunt de fain! Dacă privesc dintr-o parte rămân gravide și scaunele din bucătărie, alea făcute de nea Vasile, un meșter mare. Stați nițel să-mi iau și chitara. Nu merge la ținuta asta? Bine. Atunci fără. (Uitasem să vă spun că băiatul nostru era la soacră-mea, așa că mă simțeam ca un guguștiuc cu guguștiuca lui. Eram liric și-mi venea să-i cânt ceva, ca pe vremea când am ultracucerit-o!) I-am arătat brațul, dar Dana-mea a zbughit-o direct în mașină mormăind ceva nedeslușit.
