La câțiva zeci de metri de gardul prezidențial al Cotroceniului, pe un teren viran, care dă spre intersecția Răzoare, opt suflete, dintre care șase copii, cu vârste cuprinse între 3 luni și 11 ani, așteaptă tremurând de frig sărbătorile de iarnă. Părinții lor, Catița și Bobi, le-au făcut o „casă” acoperită cu plastic și țoale vechi. O colibă. De departe, pare o jucărie ce oricând poate fi spulberată de vânt.
În loc de ușă, coliba de cârpe are țintuită o pătură. Mai încolo sunt câțiva copaci de care atârnă rufele copiilor, spălate ieri, de mama lor, într-o copaie găurită.
Viața celor opt suflete chinuite pare ruptă din favela braziliană. De nouă ani sunt pe drumuri, mulți dintre copii au fost născuți chiar acolo, în câmp. Abia pe urmă a ajuns Catița cu ei la maternitate. Asa zice, dar nici ea nu crede…
Femeia are 34 de ani și e înnebunită de griji. Doar bărbatul ei, cu care nu e cununată, lucrează. Din salariul lui trăiesc toți.
Dimineața pe la șase, când omul pleacă la muncă, e frig de-i îngheață apa din ochi. N-ar ieși de sub pătură! Dar când se uită la mogâldețele chircite inima-i zvâcnește dureros. Iese flămând și mai vine seara, frânt. Îl așteaptă o zeamă lungă de cartofi, într-o oală ciobită. De acolo înfulecă cu toții. „De 9 ani trăim pe străzi, povestește Catița cu ochii uzi. Am stat o vreme într-un parc. Era vară. Dup-aia ne-am mutat în ghetouri, la Ferental. Doi ani am dormit pă câmp, la Bolentin. Câteva luni am stat cu chirie, am avut și tilivizor, mamă, ce se mai uita copiii la el. N-am mai plătit chiria și ne-am întors aci. Mi-e sufletu’ negru de supărare, că nimenea nu se uită la noi! Ete, vine iar Crăciunu’ și ne prinde sub ceru’ liber!”
Catița zice că la fiecare “moș Niculae” i-a învățat pe copii să-și curețe pantofii și să-i pună afară, în fața ușii. Înainte de culcare, cei șase pitici își aranjează încălțările scâlciate și desperecheate în fața bordeiului, sperând că Moș Niculae va trece, totuși, pe la Răzoare. Dar Moș Niculae uită mai mereu să se oprească acolo…
Dimineața, copiii Catiței își găsesc ciubotele înghețate tun și udate de câinii maidanezi pripășiți în zonă. Atunci ea zâmbește și le spune că n-au fost cuminți și d-aia i-a ocolit moșu’. Iar ei cred.
De Crăciun, cât de amărâți ar fi, nu se lasă până nu fac rost de un brăduț, pe care îl împodobesc cu ce au și ei: staniol de la ciocolata primită de pomană, hârtiuțe colorate găsite prin gunoaie, o păpușică fără un picior, trei nasturi, câteva flori din plastic. Noaptea aprind lumânări și li se pare că e bine pe lume.
E ciudat pomul lor, răsărind trist în mijlocul maidanului și al neputinței…
Când plouă, hainele de pe ei sunt ude toate, iar „palatul de cârpe” se înmoaie și el, ca un carton. Puradeii smiorcăie, răcesc, se mai bat, urlă, dar până la urmă se împacă, n-au ce face.
Trei dintre fetițe se ducla școală, ajutate de Organizația “Salvați Copiii”. Cei care rămân acasă umblă teleleu toată ziua la cerșit printre mașini, în intersecții, spre disperarea Catiței care nu vrea în ruptul capului să-i mai vadă acolo.
Într-o secundă copilașii ies cu toții din cort, pe rând, ca furnicile, unii cu burțile goale, desculți, alții în papuci încălțați invers. Carmenuța, fetița de trei luni, râde și dă din mânuțe. O păpușă de ciocolată, vie și murdară la guriță de laptele mamei. A făcut pipi pe ea, dar nimeni nu o bagă în seamă. O lasă „să se usuce”. Băieții trag de coadă un motan gri, apoi o zbughesc spre niște boscheți. Apar cu un vulpoi împăiat, mâncat de molii, aruncat la gunoi de cine știe cine. Îl călăresc, îl trag de coadă, îl pupă-n bot. Se distrează. Miroase a frunze ude aerul dintre noi, dar piticii râd cu gurile până la urechi, nu le pasă de ziua de mâine, pentru că acum sunt trași în poză și or să apară la ziar.
Uneori Catița le mai încurcă numele, că-s cam mulți: „Păi, o am pă Lavinia, ăăă, Adelina, Camelia, Mihăiță, Carmenuța ha mică și…. haoleou!, mai e una!
Cercetează „casa” și își dă seama că lipsește o fetiță. „Măăă! Pă unde dracu’ o umbla Măgureanca aia?” țipă femeia.
Spre seară apare și micuța, desculță, plină de muci, dar fericită, lingând victorioasă o acadea. O ține în mânuțele grăsune și murdare, ca pe un trofeu. Catița se ia cu mâinile de cap: „Iar tranversași fă, năroado strada? Dă câte ori ți-am zis să nu te mai prinz, că acu’ te plesnesc!”
Dar fetița, roșie-n obrajii ca mărul, n-o mai aude de mult. Fuge în picioarele goale prin noroi, după o cățea chioară, care i-a înhățat în dinți cel mai bun dintre papucii roz.
Dana Fodor/Foto: Răzvan Mateescu/2001
