Ce-mi place mie la o femeie? În primul rând fața. Ea trebuie să fie frumoasă. Ce înseamnă asta? E greu de explicat. Frumusețea pe care o văd eu e diferită. Cum să vă zic?
Mie-mi plac femeile care sunt nebune de frumoase. Care au ochii mari, să mă înghită cu ei, să mă mestece, să mă digere în suflet. (Fetele din Slatina au ochii cât strachina!). Femeie care să mă certe sau să mă iubească numai privindu-mă. Care au gura mică și cărnoasă ca o bucățică de pepene roșu. Care au sprâncenele obraznice și lungi. Care au pistrui și alunițe.
Îmi plac femeile care par normale, dar nu sunt. Femeile surpriză, femeile Matrioșca. De fiecare dată când crezi că ai început să-o cunoști, hop, mai apare una. Și încă una, și apoi alta.
Apoi vine corpul. Să nu fie disproporționat. N-am pretenție să fie fotomodel, dar nici tip șifonier cu patru uși de 178 de kile. Aș vrea să fie, totuși, înaltă. Cu o juma` de palmă mai mică decât mine.
Ador femeile nebune care cântă la pian desculțe, dar se încalță când intră în mare.
Un alt accesoriu de care țineam cont, pe vemuri, când îmi alegeam o iubită, era vocea ei. Putea să arate ca Zâna Zorilor. Dacă avea un glas dogit de tutun, provincial ori țipăit, de isterică în devenire, renunțam la ea.
Recunosc, de multe ori am luat țeapă. Le agățam prin telefon, că așa era pe vremea mea. Cercetam rubrica de matrimoniale și unde credeam eu că merge, sunam. Aveau unele o voce catifelată, senzuală, măiculiță, îmi venea să rod receptorul. Mă înnebuneau, știau să vorbească, erau extraordinare. Unde mai pui că „mestecam” aceleași pasiuni: muzica clasică, călătorii, cărți de excepție. Așa s-a întâmplat cu una, Cameluța. Abia așteptam să o văd. Dar când m-am întâlnit cu ea, „copila fragedă” de la telefon se transformase în ditamai grăsana. Și urâtă. Se spune că toate femeile sunt frumoase, bine, așa o fi, dar asta a mea era exagerat de… diferită. Semăna cu Tociu și cu Palade, combinați.
