Fata din vis?
Mi-e dor de ea, mereu, ca de un iubit care n-a existat niciodată în realitate, dar pe care l-am părăsit din prea multă dragoste. 😉
Când nu pot să dorm, îmi amintesc de valuri, de mângâieri, de săruturile timide, buze arse de soare, de nisipul ca o piele de om iubit și de scoicile care mă tăiau până la sânge. Și somnul vine rapid, pătimaș ca o moarte mică.
O iubesc în toate anotimpurile. O râvnesc și luni și joi. Am vorbit cu ea și iarna, când stabilopozii erau glazurați cu gheață sărată. I-am simțit vânturile iuți primăvara, furia, urletele, gemetele, am dormit pe plaja ei, în august, „când totul se poate”, vorba cuiva…
Am dormit? Nu! Era un frig de crăpau meduzele. Dar eram tânără, ca și ea, nebună, rea și inconștientă.
Stelele mă înghițeau flămânde, îmi venea să plâng de bucurie, îmi era și frig și cald și sete, eram sărată și iubită, iar Paul Ciuci de la Compact cânta de zor „Fata din vis” la Teatrul de vară din Costinești. Eu eram fata din vis! Toate zânele din Costinești erau fetele din vis la ora aia!
După atâția ani, o privesc în ochi. Suntem doar noi două. Ea e la fel: tânără, aprigă, superbă, când veselă, când tristă, când verde, când neagră, niciodată liniștită, și gravidă cu toți înecații lumii.
Eu m-am schimbat. Mult. Ea se uită în mine și râde. Știe tot, nu poate fi mințită. Aude și vede tot ceea ce vreau să ascund, să astup, să opresc, să sufoc.
Cu milioane de degete mă cuprinde, se face că mă sugrumă, dar nu… doar mă sperie, mă lovește, mă sărută, mă miroase, apoi îmi dă drumul. Pleacă, vine, pleacă vine. Și e întotdeauna acolo. Îmi știe toate secretele.
Marea mea! Sunt fata din vis. Și visul din fată.
Doi pescăruși râd deasupra mea, ca de o glumă bună, și în zare, pe niște scări interbelice, se vede el, cum vine, de parcă ar pleca definitiv…
Dana Fodor Mateescu
