Andrei avea trei ani. Februarie. Cer deasupra ca tigaia prea folosită, frig, depresii all over în București.
Eram singuri acasă, ne uitam liniștiți la desenul animat „Marta vorbăreața” (te pup, Gabriela Codrea!).
La un moment dat, ies din camera lui ca să mă duc la computer, să mai scriu și eu ceva. Nu bat 232 de caractere, că și aud din cameră:
„Aaaaaaaaaaaaaaaaaaa! Cred că mi-am băgat ceva pe nas!!!”
Fug la el, mă impiedic, cad, mă lovesc ca proasta la genunchiul drept, dar nu mă las, mă ridic, durerea mă sfâșâie, dă-o-colo!, ajung, șontâc-șontâc.
Ce pățise minunea minunilor?
„Muchinuțaaa, cred că mi-am băgat pe nas o rotiță de la mașinuță, vrei să mi-o scoți tu cu penseta de sprâncene?
Dragii mei! M-am panicat infiorător, mai ales că tipul drăgălaș ca un îngeraș din fața mea recidivase, adicătelea, mai făcuse o asemenea tâmpenie, în urmă cu două săptămâni, dar ATUNCI trăsese pe nas o piesă de la LEGO de câțiva milimetri. Disperată, am reușit să i-o scot, forțându-l să sufle.
A fost greu, pentru că Andrei în loc să sufle, TRĂGEA! În cele din urmă (obiecțelul era portocaliu și se dusese adânc, îl vedeam cu o lanternă) a ieșit, ne-am bucurat, am plâns în hohote (eu!) de bucurie, de parcă ne revedeam după 15 ani de despărțire.
Dar acuma era altceva, mult mai grav! Nu era o piesă de la LEGO, ci o rotiță minusculă. Un chichimuț, pe care nu-l vedeam.
Am crezut că se dărâmă tavanul pe mine. Tremuram toată, nu mai puteam ține nici lanterna în degete, nici să JUDEC omenește. Am urlat la el: „Undeeeeee? În care nară ți-ai băgat-o, nefericitule?”
„Hăăă, hăăă, în astaaaa…” bâzâia el vinovat și mi-a arătat-o pe stânga.
Respir adânc, aprind lanterna și…mă uit. NIMIC. „Mă, ești SIGUR? Cum arăta rotița?”
Zice că da, e foarte sigur. Și că rotița era „cam așa”… Cum „cam așa”? „Așa!”- și-mi arată cu degetuțele, cam cât o bobiță de cafea…
Doamne! Mi-e din ce în ce mai clar. Trebuie să sun la Salvare! Dacă e în drum spre plămân??? Moare copchilu! Mă vărs, tremur, explodez, îmi vine să-l iau la bătaie, să-i fac curul tobă de Thrash metal – (știți cum sună aia, nu?) – apoi îmi revin. Marea cu spumele ei nevricoase în noiembrie era o copilă nevinovată pe lângă freamătul și zbuciumul meu! Îmi simțeam inima-n palme, în sfârcuri și-n limbă. Toate mă dureau.
Pun mâna pe telefon și sun la 112. Răspunde o femeie, îi explic bâlbâindu-mă ca o idioată, ce și cum. Aia înțelege că fiul meu și-a băgat toată mașinuța pe nas, eu mă enervez cumplit.
Cucoana îmi face legătura cu Ambulanța și, printre lacrimi, zic din nou ce necaz m-a lovit. Reușesc (nu știu prin ce minune!) să-mi amintesc adresa și să le explic CUM se ajunge la casa mea, pe ce străzi, din ce sectoare.
Și vine Ambulanța. Ninooo-niiinoo! Mă ia cu răcori. Asistenta îl descoase și ea pe copil, îl examinează, nu vede nimic.
„N-avem ce face, trebuie să mergem la spital. Acolo i se vor face analize amănunțite, radiografii…”
Îmi înghit un sughiț de teamă, iau 200 de lei din dulap, îi vâr în blugi, îl îmbrac pe Andrei și, sus, în dubă. Acolo, asistenta mă leagă cu centura de siguranță. Copilul stă în brațe la mine și face ochii mari ca Dee-Dee când se joacă la butoanele lui Dexter (vezi Dexter laboratory!).
„Muchinuțooo, ce de aparateee! Au și computere?”, zice, uitând de rotițe, nas, spital și alte sperietori.
Și încep întrebările, în vreme ce sirena urla isterică.
„Ce Ambulanță mișto! N-am știu că are atâtea beculețe. Da` ăla ce-i? Pot să mă joc cu el? Aici mă operează? Tubul ăla transparent ce-o fi? Unde e cuțitul cu care taie doctorul oamenii? Îmi deșurubează năsucul? O să vadă ce am în cap? Dar mi-l pune la loc? Mă lasă să văd un mort?”… și alte chestii absolut macabre, dar atât de gingașe, gen familia Addams sau prof. Mina Minovici, Amin!
Ajungem la Spitalul de Urgențe Gr. Alexandrescu, rapid. Șoferul a fost un real Hakkinen. A „luat” toate stopurile, meseriaș de tot.