Luni, marți, miercuri, joi, vineri, sâmbătă, duminică, luni, joi, sâmbătă… Zilele mele nu trec, ele vin, vin mereu peste mine, valuri de zile, toate diferite, toate nebune, colorate și iuți. Zilele mele galopează, sunt cai sălbatici care știu unde, cât și cum să fugă.
Lunea e o zi bună, pentru că mereu e un început și în ea m-am născut eu.
O iubesc cel mai mult, iar ea știe asta! ;-)
Marți e zurlie rău și uită tot ce-i spun, ori e surdă, ori tâmpită. Nu prea ne vorbim.
Miercuri nu mă ascultă niciodată, face numai ce vrea ea, țipă la mine, trântește, bufnește, îmi arată degetul ĂLA ca semn al adâncului respect ce mi-l poartă.
Joi trece fulgerător, cât aș clipi de patru ori, dar e la fel de nasoală ca marți. Și, nu! NU sunt superstițioasă!
Vineri mă privește copleșitor și mă-ntreabă dacă n-am cumva o batistă de împrumut, iar celelalte două, sâmbăta și duminică sunt împreună, s-au combinat demult, cred că e ceva între ele. Dacă aflu ceva, vă spun și vouă.
Când mă strânge-n pumni o zi grea, mă gândesc instinctiv: oare asta nu va fi ziua în care voi muri? E posibil! Dar nu știm niciodată.
Tristețe: substantiv comun, numărul singular, genul feminin. Tot femeie e și ea, săraca! Se ține după mine și oriunde m-aș ascunde: în baie, în șifonier, după paltoane, în garaj, sub mașină, în pădure, ea vine, târ-târ-târ, plânge ca proasta și mă imploră s-o primesc în suflet.
