Toamnele mele sunt roșcovane, mai triste la poale, și au ochii căprui. S-au parfumat cu roșcove coapte, frunze arse și struguri căpșunică. Miros grozav!
Uneori, ele sunt mamele mele gravide cu mine în fiecare an. Mă îmbracă în haine moi ca mierea și-mi cos, grijulii, aripile, la loc, pe spinare. Cineva mi le-a smuls, pană cu pană, din rădăcină. Ca să simt că trăiesc. Ca să simt durerea vie. Ca să plătesc lumina!
Alteori, toamnele mele sunt brațele care mă strâng, până-mi pierd suflarea. Mă sărută, de parcă mi-ar cânta ceva despre Dunăre. Dar nu-mi cântă. Au uitat vorbele.
Inimile toamnelor, dulci ca pruna galbenă, negociază cu melancolia, de care nu pot scăpa.
Eu trec prin toamne ca prin ziduri; sunt iarăși în clasa a III-a A, în coasta Podului Grant, și zâmbesc cu tot trupul meu de fiară în devenire. Am caiete noi, bentiță albă ca frișca, fundițe și ghiozdan verde, pentru spate.
Când alerg, în el zornăie creioanele și stiloul, neastâmpărate, în penarul din lemn. Îmi cade un ciorap și-l ridic cu degetele reci, pentru că mi-e frig, și-mi vine să bâzâi, nici eu nu știu de ce. Fug atât de iute, încât nici plânsul nu mă poate ajunge…
