Rinoplastia?
Eram încă studentă la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, prin 1995. Pluteam prin Bucureștiul care semăna cu un borcan cu dulceață de zmeură și visam la reportaje incredibile, despre oameni incredibili, descoperiți, evident, de mine, incredibila.
Într-o zi mohorâtă, mă bălăngăneam involuntar în autobuzul 336, spre facultate, când, o pirandă cerșetoare îmi zice: „Haolio, mânca-ți-aș nasu’ hăla lung dă domnișoară, dă șă mie un bănuț!” Am crezut că fac infarct miocardic pe loc. What? Am NASUL lung? E MARE? Aaaaaaaaaaaaa! Tremurând toată, m-am ținut cu ultimele puteri de o bară încleiată și am așteptat oprirea autobuzului. Cum, mă-sa, de nu mi-am dat seama până acum?
Ajung la oră, dar întârzii, ca de obicei. Ciocăn, deschid timidă: scââârț, mă iertați, da! poftim… Ce curs? A, da, Semiotică. La tablă, prof. Daniela Frumușani. Mă așez și gata. Scot oglinjoara din papornița de student și încep să mă examinez dintr-o parte, de jos, de sus, din față. Un coleg îmi sâsâie ca un șarpe, direct în cercel: „De ce nu ssscrii? Ai o bubă în nasss?”
Îl privesc urât. Dacă ochii mei ar fi avut pumni, l-aș fi făcut una cu pământul. Nu i-am răspuns, iar el m-a lăsat în pace. Nu se putea discuta cu mine. Toată ora m-am pipăit, mi-am măsurat cu o riglă nasul, am făcut tot felul de socoteli: deci, dacă nasul are patru centimetri lungime, iar fața 18, sunt ok? Corespund? Dar lățimea? Doi centimetri. Pfff! Ditai bârna! Uuuuuuuuuu!
Eram distrusă! Mă uit la profesoară, care nu știu ce tot zicea despre Eugen Ionesco și Scaunele lui… O auzeam ca prin vis. Doamne, ce nas mic are! Și drăguuuuț. Scot iar oglinda. Al meu e imens. Și parcă s-a umflat ca un cartof! Îl uram.
În pauză, cu nările înroșite de atâta frecat, am luat o decizie epocală pentru viața mea: trebuie să mă operez! Așa nu se mai poate. Și odată m-am simțit mai ușurică, mai frumoasă și mult mai fericită. Dar de unde bani? „Cere-i lu’ Cristi!”, mă ajută Irina, cea mai bună și grijulie colegă, la curent cu toată viața mea, începând de la creșă și până în momentul tragic al descoperirii recente.
Daaa. Bună idee! Cristi era, pe atunci, iubitul meu. Tipul era un macho al vremurilor. Băiat înalt, 1.83, brunet, păr ondulat, ochi verzi, să nu te uiți prea mult în ei, că faci ovare polichistice și dereglări hormonale!
Când râdea el, începea să adie un vânticel de primăvară și pocnea inima-n albine, de amor.
Toate femeile de la 12 la 70 de ani, rămâneau ca la dentist, când urca el în autobuzul 313 sau în metrou, la Romană. Când mai ridica și mâna, ca să se țină de bară, știți? – suspinau străfulgerate! Cele tinere în piept, iar vârstincele făceau glaucom rapid.
OK. Îl sun, îi cer bani, el mă întreabă pentru ce, îi spun, zice: „bine”, fericit că va scăpa de mine o perioadă.
Vedeam peste tot numai nasuri, visam nasuri, mici, finuțe, albe, fără pori, fără coșuri, fără nimic urât, săli de operație, medici cumsecade ca-n reviste, care abia mă așteaptă cu bisturiul în mână și zâmbet larg. Apoi îmi apărea în față Michael Jackson. Dacă pățesc ca el? Nu! Nu se poate, n-am eu ghinionul ăsta! Văzând că devenisem obsedată de organul olfactiv și dimensiunile lui, prietenii din gașcă făceau un mișto teribil de mine, din „năsoasa”, „Depardieu” sau „Pinocchio” nu mă scoteau. Seara, dormeam cu oglinda în mână și lacrimi pe NAS, pardon, obraz.
Într-o zi, îmi iau inima-n dinți și mă duc la policlinica studențească (atunci era lângă Catedrala Sf. Iosif) pentru o trimitere medicală spre OPERAȚIE.
„Dar de ce vrei să te operezi?”, mă întreabă asistenta-șefă.
„Păi, nu vedeți ce NAS am?” îi răspund rușinată.
„Lasă dragă, că trebuie să trăiască și năsoasele, ce ele nu-s oameni? Tu știi ce suferință e la o astfel de operație? Știi ce primejdii te așteaptă? Dacă nu-ți iese? Ce faci? Rămâi așa…”
Înghit în sec, speriată. Abia când asistenta se întoarce într-o parte observ grozăvia. Doamne! Avea un NAS ENORM! Moby Dick. Cum să vă spun? Puteau să vină păsărele să-și facă un cuib pe el.
Sunt hotărâtă totuși să nu renunț. Vreau să am un nas mic, mic. Femeia îmi dă trimiterea, care fâlfâie veselă, și zice: „Câte studente n-au venit la mine tot cu problema asta! Uite, ți-am scris că e pentru deviație de sept, ca să nu plătești, îi dai și tu ceva doctorului, o atenție, da? Hai succes, că văd că nu mă înțeleg cu tine.”
Plec. Zbor. Merg pe vârfuri ca balerinele. Râd singură pe stradă, lumea întoarce capul și nasul după mine. Oare femeia pe lângă care tocmai am trecut o fi operată sau e nasul ei original? Dar astalaltă, de lângă stația lui 178? Ia să văd! Nu. Nu e. Așa s-a născut. Norocoasa!
Dintr-odată, însă, îmi aduc aminte de ceva. Ce-o să spun acasă? Ce-o să le spun alor mei? Tata, adică nea Fodor, nici n-o să-mi simtă lipsa, dar mama? Cu mama ce fac? Și ce explicații o să dau, când voi veni bandajată? Hm. La asta nu m-am gândit.
Gonesc grijile cu palma și îmi fac bagajul: oglinda, trei perechi de chiloți din cei mai noi, șosete, o pijama cu rățuște, că alta n-am, o poză cu Cristi, să crape de ciudă colegele de salon!, o iconiță cu Mama Domnului și… cam atât.
Spitalul ales este Colțea, am și vorbit cu medicul care mă va opera și, de luni, mă așteaptă. Îl sun pe cel mai bun coleg de facultate, ăla care-mi sâsâia mai sus în cercel, și-i spun că nu vin aproximativ două saptămâni la școală. „Ai înnebunit? Avem cursuri cu Moraru, ce faci? Vrei să te lase restantă? Ce dracu’ te-a apucat cu nasul ăsta? N-o să mai fii TU, o să fie altă Dană.”
Nu-l mai ascult, închid telefonul și plec fercită. Pe mama o mint că sunt într-o excursie de documentare cu grupa în munții Piatra Craiului. Ce tâmpenie!
Mă crede, săraca, îmi dă bani de metrou, de tren și-mi zice să am grijă p-acolo, printre stânci, să nu cad. Ete pârț! Eu să cad?
