Melania și „ukuleaua”. :)
Partea a II-a
Și viața mea ciudată aluneca înainte, grăbită, agitată, fără să-mi ceară voie, dorind parcă să ajungă pe cineva din urmă. Eu alergam după ea ca nebunul și în tipul ăsta trăiam momente de neînchipuit pentru un om normal. Mi se întâmplau tot felul de porcării, uneori adevărate drame, nu știu cum ar fi rezistat altcineva în locul meu. Cu siguranță am fost născut sub zodia fatalului, a ghinionului, a dramei imbecile și totale.
Mă priveam în oglinda de pe hol și nu-mi venea să-mi cred ochilor. Eram, și sunt și acum, un bărbat extraordinar. „Sunt frumos de pic, pe cuvânt, nu-mi găsesc niciun cusur. Ce păr! Ce sprâncene! Ce ochi! Ah, și ce bărbie virilă! Elvis e mic copil. Să fi fost femeie, m-aș fi îndrăgostit de mine pe loc.”
Dar doamnele și domnișoarele fugeau ca dracul de agheasmă. „Blestem și ghinion”, v-am mai spus. Clar! Și nu exista zi de la Dumnezeu să nu pățesc câte ceva. Straniu, strigător la cer, să te facă să te dai cu capul de pereți, de nervi.
„Micile” incidente cum ar fi: explozia cafetierei (cu cafea fierbinte, evident, în ea!), stricarea laptopului nou-nouț, pe care dădusem o grămadă de bani, pierderea unei roți de la mașină în timpul mersului (am o Toyotă verde!), blocarea ușii de fier a apartamentului în timp ce duc gunoiul sau faptul că de fiecare dată când îmi scutur pătura, o scap de la balcon, de la etajul 9, erau niște fleacuri.
Mă luptam cu toate necazurile astea și nu capitulam. Nu știu de ce mi se întâmplau mie. Nici nu am stat să verific. „Poate din neatenție? Eram cu gândurile aiurea? Îmi făcuse vreuna farmece cu ulcica? Habar n-am.” Aveam, săptămânal, probleme cu țevile de apă, cu chiuvetele, când nu se înfunda WC-ul, mă inunda nea Tase, de la 10, când funcționa bine televizorul, se strica imediat cuptorul cu microunde, pe care l-am și desființat. L-am transformat într-un frumos dulăpior, îmi țin în el chitanțele de la întreținere, prezervativele și facturile.
Ce mai făceam? A, da. Uitam PIN-urile de la toate telefoanele și cardurile. Sau le confundam între ele. „Ghinionul, nu v-am zis? Dezastru total. Mai toată ziua eram la coadă la bancă, să schimb, să refac, să cer ajutor. Mă cunoșteau toate angajatele ca pe-un ponei breaz, iar doamna Angela de la BCR era o bomboană.”
La un moment dat, când ghinionul a luat o vacanță – se săturase și el de mine – am cunoscut o femeie. „Ah, ce femeie! O zână. O prințesă. Melania. Cu accent pe primul A. N-am să înțeleg niciodată de ce, dar ei așa-i plăcea. MelAnia… Era blondă, frumoasă, terminase Conservatorul, cânta la vioară și făcea parte dintr-o orchestră profesionistă. În timpul liber juca poker pe bani, colecționa timbre și cânta la ukulele.”
N-am mușcat-o de jugulară, așa cum aș fi dorit în adâncurile mele tulburi. Dar ne-am împrietenit, apoi am devenit iubiți. Ne-am cunoscut la coadă, la Circa Financiară de pe strada Popa Tatu. O știți, nu? „Aia, da! Lume, puhoi. Viruși, nervi și duhoare. Se lipiseră țoalele de mine. Înghițisem trei calmante înainte, știam c-o să-mi fac draci acolo, așa că eram cam ‘high’ când am văzut-o pe ea. Călca ușor. Zâmbea frumos. S-a apropiat de mine. Inima-mi bătea: bum-dum-dum.”
„Aici e coada pentru impozitul terenurilor?”
„Haa? Da, sigur, poftiți… De fapt, eu stăteam la coadă pentru plata impozitului la mașină, dar ce mai conta?”
Așa ne-am împrietenit. I-am surâs cu bucurie, eram drogat de-a binelea, o vedeam ca pe-o regină luminoasă, parcă zbura peste bucureștenii umezi și urâți care se foiau pe la cozi. Am poftit-o în fața mea, ea a râs, zglobie, am făcut cunoștință:
„Mă cheamă MelAnia.” A zis. Dar când a pronunțat primul „a” din cuvânt, parcă mi-a dat cu o măciucă-n cap. M-am amorezat pe loc.
„Eu sunt Pigei. De fapt, mă numesc Petriceicu Janis Joplin Pandele, dar prietenii-mi spun Pigei. E mai simplu…”
Când a auzit cum mă cheamă, a bufnit-o râsul așa de tare, că s-a și înecat. „Îi ieșiseră ochii din orbite, lăcrima, scuipa într-o batistă dubioasă, iar hohotea. Nu se mai oprea din tușit și din zâmbăreală. Nici când a ajuns în față, la ghișeu, și tanti aia i-a zis că trebuie să se ducă în altă parte și că a stat degeaba la coada aia, nu s-a potolit. Râdea, mârâia și chițăia, repetând la nesfârșit, pe silabe: ‘Pe-tri-cei-cu, bua-ha-ha-ha! Pan-de-le, Ja-nis Jo-plin. Mua-hahahaha, ce nume, hahaha!’”
Ar fi trebuit să-i întorc spatele și să mă simt jignit, dar v-am povestit că luasem înainte niște calmante și n-aveam putere nici să mă scarpin în urechi. Așa că am rămas prieteni.
Melania era o originală. „În viața mea n-am mai întâlnit o alta ca ea și pun pariu că nici voi! Ne potriveam la fix, eu eram ghinionistul, cretinul rafinat, ea excentrica. Aveam ce să discutăm, citise enorm, era ‘prietenă’ cu Platon, Cioran și cu Kierkegaard, îi plăceau filmele de epocă, documentarele, istoria, câinii și sărmăluțele în foi de viță. Ce mai, era o prăjitură de femeie! Care nu-mi ridica deloc colesterolul, ci cu totul altceva.”
Ne întâlneam în weekend-uri, beam vin roșu, tocam câte-un subiect la zi, apoi ne avântam în iubirea fizică. Pe Cleopatra, pisica mea, o încuiam în cămară. „Făcea urât de tot, era cumplit de geloasă pe Melania, ar fi rupt-o în gheare. N-o suferea. Cât timp iubita mea stătea la mine, fiara plângea: ‘maaaaaaaaaaaaauuuu’. Lugubru rău! Ți se zbârlea părul pe cap. Cum pleca Melania din casă, Cleopatra mirosea peste tot, ca un câine, scuipa, mârâia, nu-și găsea locul. Suferea. Dar n-aveam încotro, nu voiam să renunț la ea, îmi iubeam mâța. Și ea pe mine.”
