Dorina, Dorina… :)
Norocosul, partea a III-a :)
Cu Melania am stat vreo trei ani. Atâta am rezistat, dar cred că a fost destul de mult. Ne-am iubit muzical, ce mai! Aveam o tehnică incredibilă, iar eu îmi transformasem degetele în note muzicale, diezi, becari și bemoli. Am luat și pastile din cauza ei, începuse să-mi cadă părul și mă chinuiau noaptea coșmaruri cu Șostakovici, care mă alerga desculț prin parcul Bordei, agitând o ukulea deasupra capului! Apropo: ukuleaua mi-a lăsat-o mie Melania. Ca amintire.
Între timp am demisionat din învățământ, mă plictiseam cumplit. Nu-mi mai plăcea să predau. Am șomat vreo cinci luni, am trăit din colaborări, abia-mi ajungeau banii să-mi plătesc chiria. Și mâncarea Cleopatrei. Apoi m-am angajat într-un minister din centru, v-am zis la început. Făceam zece minute pe jos până la slujbă.
Dar, într-o zi, m-a sunat un fost coleg de facultate, pasionat de jazz, cânta la contrabas. Înființase omul o formație trăsnet și avea nevoie de mine. Eu mă descurcam la marimbafon – la ukulele am învățat să cânt de la nebuna de Melania – și oricând puteam, cu pasiune și devotament, să mă alătur celorlalți muzicieni. Așa am început să lucrăm împreună. Aveam concerte prin țară, în străinătate și, din când în când, cântam într-un club de fițe din București. Mă aranjasem! Cum să mai zic că n-am noroc?
Cu iubirea săteam bine spre excelent, era la cote maxime, dădeam pe afară ca un lac de acumulare prea plin. Ștergeai cu mopul după mine în nopțile fierbinți de sex. Cădeau femeile răpuse ca muștele. Și cum să nu leșine, când apăream eu, mândru ca un prinț strălucitor, cu ukuleaua la subraț și cărând marimbafonul în spate?
Eram aproape fericit. Dar totuși, lipsea ceva. Îmi doream o familie, mă apropiam de 30 de ani și trăiam numai pentru muzică, festivaluri, minister și… câte o pițipoancă, o dată pe săptămână, asta ca să nu-mi ies din mână. Fraților, nici una de care să mă leg sufletește, așa cum făcusem cu Melania. De la despărțirea de ea, nu prinsesem nimic în laț.
Doar legături de vată, insipide, stranii, unele absurde, de tot râsul. Cum să vă spun? Parcă toate femeile cu probleme psihice veneau la mine ca la miere. Petrică Lupu de la Maglavit! Psihiatru la balamuc să fi fost și n-aveam atâtea paciente!
Dorina, de fel din Calafat, m-a înnebunit cu familia ei. Avea fata asta la rude, de le pierdusem numărul. Unchi, mătuși, bunici, tatai și mamai, strămamai, veri primari, secundari, terțiari, cumnați, foști cumnați, cumnățele și nași. Vreo 40 în total. Ai naibii, cu toții aveau treabă la București, în centru!
– Pigei, nu poate să doarmă și Tilică, văru-meu, vreo trei nopți la noi? Hai, mă, că dă și el examen la Politehnică, la facultatea de electronică!
Puteam să zic nu? Ce inimă aveam? Să stea bietul element calafătean stingher prin parcuri și să doarmă pe bănci din pricina mea? Să nu las tineretul patriei noastre să-și dezvolte spiritul și să zboare spre noile cuceriri electronice ale planetei? Categoric, aș fi fost un retard nenorocit dacă aș fi zis nu.
Și mai era ea. Vară-sa. N-o puteam refuza.
Era mișto gagica și, culmea! Nu cânta la nimic. Nici la ocarină, nici la drâmbă și habar n-avea cine e Ciprian Porumbescu (credea că e fotbalist la Steaua).
Așa că venea Tilică la noi în iunie – meltean simpatic, cu brânză-n gingii și unghia aia de la deștul mic luuungă, luungă (o reală sculă pentru desfăcut șuruburile în cruce!) – și pleca în august. Mânca și bea pe gratis, plus că stătea toată noaptea la televizor și belea ochii la filme pentru adulți.
Ei, dar după Tilică apărea Georgică, care abia se despărțise de Tudorița, săracul, și avea nevoie de un nou job, ca să uite. Poate știam eu la minister? Știam, cum să nu.
Pleca Georgică, ciocănea la ușă Viorel. Ăsta venea mereu cu mă-sa, tanti Nuța, o balenă diabetică, rea, zgârcită și urâtă cu draci. Aveau treabă la Spitalul ăla de boli și nutriție, Paulescu parcă-i zice. Analize, rețete, tratamente, doctori. Unde să stea și ei decât la… mine?
Nu mai aveam liniște, intimitate, nu puteam să repet niciodată vreo partitură mai dificilă. Toate rudele Dorinei sforăiau înfiorător și se pârțâiau foarte des. Aprindeam degeaba bețișoare parfumate prin apartament, deschideam larg ferestrele, aeriseam, scuturam. Puțea de-mi venea să plâng, mă usturau ochii și, la un moment dat, m-am îmbolnăvit de conjunctivită.
Am rezistat un an. Atât. Și i-am dat papucii. Nu i-a venit să creadă. Apoi, ca să se răzbune, mi-a spart toate farfuriile și paharele.
– Al dracu să fii dă imbecil, ipotentu’ dracului, ai sictir bă, intelectual pervers! Huo!
Și bum! Mi-a trântit ușa, iar eu m-am îmbătat crunt în noaptea aia. De fericire!
A urmat alta. Cerasela. Era perfectă. Blondă, suplă, inteligentă, actriță și cântăreață. Am stat cu ea patru luni. Atunci când ne întâlneam cu prietenii la vreun restaurant, după un concert sau spectacol de teatru, Cerasela se pornea pe spus bancuri cu Bulă și cu ovrei, epigrame stătute și anecdote depășite, la care râdea numai maica-mare la Revelionul din 1967! Pe la spate i se zicea „epigramista”.
