Piroșca e o fată specială. Plânge foarte rar și numai atunci când suferința psihică o pune la pământ.
Durerea fizică o suportă ca pe-o prietenă veche, se joacă împreună, cântă, dansează cu ea. A învățat-o taică-su când era mică:
-Piri, tată! Niciodată să nu arăți că te doare, chiar dacă-ți vine să urli! Te-ai lovit la genunchi? Cine e vinovat? Tu! Așa că, râzi cât poți de tare! N-o să te mai doară. Nu povesti nimănui necazurile tale! Niciodată! Doar nouă, părinților.
-Da, dar simt durerea uite, aici, în piept, scâncea fata. Am un monstru înăuntru, care îmi roade din inimă…
-Nu e niciun monstru! E un fluture. Dacă plângi, o să te doară și mai tare. El bea lacrimile tale. Dacă râzi, dispare. Că n-are ce bea. Se duce la alt copil plângăcios.
Și Piri l-a crezut pe tac-su. Cum să nu-l creadă?!
De atunci, de fiecare dată când îi vine să urle, cu lacrimi, și furie, și muci, și hohote cumplite, ea își amintește de fluture. Și odată se pornește pe râs, de zice lumea că-i dusă cu sorcova.
Piri nu plânge ca toată lumea, cu lacrimi care să țâșnească firesc, din ochi, apoi cu suspine. Nu!
Mai întâi i se face frig. Apoi, mâna stângă se chircește și fata simte cum toți perișorii i se zbârlesc, ca atunci când ascultă muzică bună și se emoționează până la miezul sufletului. Și, straniu, din palmă și din vârfurile degetelor se pornesc să picure lacrimi. Lacrimi adevărate. Ochii însă rămân uscați.
