Lecția. De câte ori un adult strivește, uneori inconștient, sufletul unui copil, îmi aduc aminte de întâmplarea asta. Există persoane care distrug în noi ceva, din fragedă pruncie. O vorbă rea, un gest violent, un profesor incompetent, fără har, pot spulbera un start bun în viață. E valabil în toate vremurile. Mai ales acum!
Eram în clasele primare, când pasiunea pentru pictură mă făcea să mă simt în al noulea cer. În afară de muzică, desenul era singurul loc unde sufletul meu înflorea ca un cireș primăvara. Aveam numai note de zece la această materie. Doamna profesoară Mihail, de la Bușteni, mă aprecia și mă îndrăgea nespus. Și eu pe dânsa! Picturile mele, cele mai reușite, erau expuse la loc de cinste pe pereții interiori ai școlii, alături de diplomele fraților mei, olimpici la matematică. Părinților mei li se umezeau ochii când intrau în școală. Și pe bună dreptate!
După moartea bunicii mele, ne-am mutat la Brașov. Acolo primise tata un apartament de 3 camere. Înainte de începerea noului an școlar, am întâlnit-o pe doamna profesoară de desen, pe peronul gării din Bușteni. Noi plecam, ea venea. Eram timid. Am reușit doar să-i zic „sărut mâna”. Ea a venit la mine, m-a mângâiat sub bărbie și mi-a spus:
-Răzvane, îmi pare rău că nu te mai am ca elev! Ești un copil bun. Vreau să-ți dau un sfat: să nu te lași de desen, pentru că ai talent și chemare spre frumos!
Și m-a pupat pe frunte. Atunci a fost ultima oară când am văzut-o.
La Brașov, școală nouă, oameni noi, aer străin, profesori aspri ca niște perii de sârmă. Mi se strângea inima de teamă. Totuși, aveam încredere în ceea ce știam și ceea ce făceam. Trecusem în clasa a VII-a. Eram mare! 12 ani.
Și vine ora de desen. Fiecare copil trebuia să aducă un bloc mare de desen, pensule, acuarele. Ai mei n-au găsit să-mi cumpere un bloc mare, au căutat pe la toate librăriile din zonă, așa că mi-au luat unul mic. Măcar pentru prima oră. Pe vremea lui Ceaușescu se întâmpla, deseori, să nu fie pe piață anumite produse, chiar și de papetărie.
În fine. M-am dus la oră. Profesorul, unul gras și unsuros, trecea printre băncile noastre ca să vadă care nu are blocul de desen. Toți le aveau. Numai eu, cel nou, eram cu un bloc mic. Când a văzut așa ceva, am crezut că ia foc, că moare de indignare! A luat un echer din lemn, mare, (știți de care, nu?) și a început să mă lovească în cap, cu muchia lui. O dată, de zece ori, de 20 de ori. Simțeam până în degetele de la picioare durerea, până în unghii și, chiar dacă am încercat să mă justific verbal, să mă apăr cu brațele. Nicio șansă!
M-a lovit fără încetare, cu o violență de nazist opărit și o forță greu de imaginat.
