Marin Florin Predoianu din Ploiești se poate număra printre oamenii care au o viață liniștită și fericită alături de soția sa și de cei trei copii. Omul a muncit foarte mult pentru a-și putea întreține familia. Chiar dacă nu-l dau banii afară din casă, el se simte minunat și crede că acest lucru se datoreză unei întâmplări stranii pe care a trăit-o când era în armată. „De atunci, susține domnul Predoianu, tot ce-mi pun în gând mi se împlinește și tot ce vreau să fac, îmi iese așa cum am plănuit”.
În anul 1989 Marin a fost încorporat într-o unitate din Moldova, de pe malul Siretului. La un moment dat, regimentul din care făcea parte a trebuit să execute pe timpul nopții niște manevre militare într-o pădure din apropierea unității. „Eu eram tare speriat, mărturisește Predoianu. Nici nu știam prea bine ce căutam acolo. Ni s-a spus că este un exercițiu și că noi trebuie să descoperim inamicul. Am fost repartizat într-un pluton format din 15 militari și am pornit-o prin întunericul pădurii. Nu se vedea decât fîșia anemică de lumină, care țâșnea din lanterna celui din fața noastră. La un moment dat, de frică sau din cauza emoției care pusese stăpânire pe întrega mea ființă, am simțit nevoia acută să vărs. Îmi era foarte rău și am cerut permisiunea sergentului care ne însoțea. Acesta a râs de mine, dar m-a lăsat. <<Să nu întârzii soldat, și ai grijă să nu verși pe echipament, că dracu’-i al tău!>>, mi-a spus sergentul.
M-am dus lângă un copac și am vomitat. Întotdeauna am avut probleme cu stomacul, din cauza faptului că sunt extrem de emotiv. Și când eram în școala generală și mă scotea profesorul la tablă, mai întâi vomitam și apoi spuneam lecția.”
Un bătrân atât de straniu
„Am stat sprijinit de copacul acela până când am simțit că-mi revin. În pădure era tăcere deplină. Nu se mai auzeau nici țăcănitul mitralierelor și nici răcnetele comandantului. Când m-am uitat în jur, mi-am dat seama că am rămas singur-cuc, într-un întuneric, de să-l tai cu cuțitul. Mi s-a făcut frică și am început să-mi strig colegii de armă. Nu mi-a răspuns nimeni. Am luat-o la fugă disperat, lovindu-mă cu capul de toți copacii care-mi răsăreau în cale. Probabil că atunci mi-am pierdut pușca, pentru că m-am trezit fără ea. Eram disperat. Deodată, am auzit un zgomot, ca de crengi rupte. M-am oprit și m-am uitat în jur. În bezna adîncă abia putea să văd contururile copacilor. Nu era absolut nimeni. Am ascultat atunci atent. Aproape de mine gemea cineva. Era un bătrân cu o barbă lungă, albă, care căra un braț de lemne. <<Ce faci, bre, tataie, p-aici?>>, l-am întrebat tare mirat, pentru că știam că civilii n-au ce căuta în acea zonă. <<Iaca, adun lemne că nu mai am. Nu vrei matale să mă ajuți? N-o să-ți pară rău.>> Mi s-a făcut milă de bătrân și i-am luat lemnele în cârcă. L-am privit mai atent. Parcă era făcut din abur…”
