„Ocrotiți prin exterminare” Ceea ce a avut loc în Căminul-spital pentru deficienți nerecuperabili Moreni-Țuicani rămâne una dintre cele mai cumplite și dureroase pagini ale istoriei românești recente.
Poveștile copiilor din Căminul-spital pentru deficienți nerecuperabili Moreni-Țuicani sunt mărturii cutremurătoare ale unui sistem care, sub masca „ocrotirii”, a aplicat tratamente inumane și degradante, transformând instituția într-un loc al morții. Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER) a depus pe 29 ianuarie 2026 un denunț penal la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, vizând decesul a 497 de minori și a 38 de beneficiari peste 18 ani, în perioada 1970–1997, totalizând 535 de victime.
Moreni-Țuicani: un centru al suferinței
Situat pe dealul Țuicani, la marginea pădurii, Căminul-spital a funcționat inițial ca Spital chirurgical „Ștefan Gheorghiu” (1948), apoi preventoriu TBC pentru copii (1957), transformându-se între 1960 și 1970 în centru pentru copii neuropsihici parțial recuperabili. Odată cu Legea 3/1970 privind regimul ocrotirii minorilor, a devenit cămin pentru „deficienți nerecuperabili”, categorie menținută până în 1990. După 1990, centrul a continuat ca instituție pentru minori cu handicap sever.
Deși, oficial, scopul centrului era „asigurarea cazării, întreținerii și asistenței medicale pentru copiii cu boli cronice incurabile”, realitatea era crudă: rate de mortalitate ce depășeau frecvent 70% și tratamente inumane, malnutriție severă, bronhopneumonii și condiții de trai degradante.
Cifre cutremurătoare: victimele Moreni-Țuicani
În perioada 1970–1989, 906 minori au fost internați la Moreni. Peste jumătate, 474 copii, au fost transferați în perioada 1985–1989, majoritatea din leagăne îndepărtate, precum Arad și Satu Mare. Din cei 474, 336 au murit (peste 70%), dintre care 295 în intervalul 1985–1989.
Situația copiilor transferați din Arad: din 134 de copii, 100 au decedat (aprox. 75%), majoritatea în primele patru luni de internare (19 în prima lună, 28 în a doua, 24 în a treia, 11 în a patra). La Satu Mare, din 54 de copii transferați în iunie 1988, 41 au murit (aprox. 76%), 35 dintre ei din cauza malnutriției.
Din cei 110 copii internați în 1990, doar 15 au decedat (aprox. 13%), înainte de intervenția misiunilor umanitare străine, ceea ce evidențiază clar că lipsa alimentației și a îngrijirii adecvate a fost cauza principală a deceselor.
Cauzele deceselor: malnutriția și boala ca arme ale regimului
Malnutriția a fost principala cauză a morții: 271 copii (50,75%), la care se adaugă 34 de cazuri de cașexie, totalizând 57,01% din decese. 57,52% dintre victimele malnutriției au murit în primele trei luni de internare, iar peste 70% în primul an.
Bronhopneumonia a fost a doua cauză, cu 137 decese (25,66%), majoritatea copiilor fiind între 3 și 5 ani (60,9%). Condițiile de viață au favorizat aceste afecțiuni: frig, umiditate, haine ude și murdare, pardoseli reci.
Sistemul instituțional: o moarte legalizată
Politicile regimului Ceaușescu au generat această tragedie. Decretul 770/1966 și Legea 3/1970 au permis clasificarea copiilor în „recuperabili”, „parțial-recuperabili” și „nerecuperabili”. Copiii „nerecuperabili” erau considerați „inutili” din perspectiva costurilor de întreținere și recuperare, iar părinții erau obligați să contribuie financiar. Internarea lor era aproape definitivă, blocând orice șansă de recuperare medicală sau reintegrare familială.
Căminele pentru deficienți nerecuperabili erau amplasate izolat, adesea în mediul rural, cu personal insuficient și necalificat. Alimentația, igiena, îngrijirea medicală și condițiile de trai erau necorespunzătoare, ceea ce a transformat aceste centre în locuri de exterminare, nu de ocrotire.
Cazuri similare: un pattern național
Moreni-Țuicani nu a fost singurul astfel de centru. La Cighid, mortalitatea a depășit 80%; la Sighetu Marmației, 279 copii au murit din 782 internați; la Păstrăveni, 394 decese din 718, iar la Siret, 1541 decese din 4586 copii internați. Aplicarea unei scheme unice de medicație, lipsa intervențiilor medicale și absența autopsiilor confirmă un model sistematic de exterminare.
IICCMER a depus până acum două sesizări penale, vizând crime sistemice împotriva minorilor din aceste cămine, totalizând 2207 decese.
Reparație morală și memoria victimelor
Dr. Florin Soare, coordonatorul investigației:
„Fiecare dintre aceste investigații are particularitățile și ororile sale, însă toate au în comun suferința celor care au fost victime ale regimului comunist. Cei din Moreni-Țuicani nu aveau nicio șansă de supraviețuire; suferința lor reprezintă oglinda cruzimii regimului comunist opresiv.”
Prof. Daniel Șandru, președinte executiv IICCMER, a subliniat:
„România trebuie să ofere dreptate celor peste 15.000 de victime ale Căminelor-spital. Statul român trebuie să recunoască memoria celor uciși și pe cei care au supraviețuit, ca formă de reparație morală.”
Intervenția misiunilor umanitare, precum vizita Maicii Tereza în 1990, a demonstrat cât de ușor putea fi salvată viața copiilor: 63 minori au fost transferați la un adăpost în Chitila, oferindu-le alimentație, igienă și îngrijire, salvând practic viețile lor.
Lecția dureroasă a trecutului
Căminul-spital Moreni-Țuicani rămâne un simbol al cruzimii regimului Ceaușescu, al lipsei de umanitate și al aplicării sistematice a relelor tratamente împotriva copiilor „irecuperabili”. Această istorie nu trebuie uitată, iar memoria victimelor trebuie transmisă generațiilor viitoare, ca avertisment împotriva oricărei nostalgii pentru regimuri totalitare.
Fiecare copil pierdut reprezintă o lecție despre consecințele unui sistem opresiv și despre responsabilitatea societății de a proteja cei mai vulnerabili. Ocrotirea prin exterminare a minorilor nu trebuie să mai aibă loc niciodată.
„Îmi amintesc un episod de pe vremea când aveam vreo 10 -11 ani și mă întorceam acasă cu mama, după o zi de plajă. Să fi fost vreo șapte și jumătate când copiii de la casa de copii din vecinătatea spitalului mare din Constanța ieșiseră în curte. Treceam adeseori pe-acolo, însă niciodată nu întâlnisem vreun copil. În acea seară am văzut pentru prima oară ce înseamnă să fii copil fără mamă în România comunistă: se adunaseră toți la gard, scoțându-și mânuțele mici printre gratii și strigând toți în cor: pâine, pâine. Este inutil să vă spun câți ani la rând m-a urmărit această imagine și cu câtă recunoștință am privit la bucățica de pâine începând din acea seară!„ – Ionela Nicoleta Blaja.
DFM 29 ianuarie 2027
