Dacă ai impresia că transportul public din București e astăzi greu de suportat, aruncă o privire înapoi, spre anii ’80. N-ai fi găsit nici tramvaie confortabile, nici aer condiționat, nici aplicații de urmărire în timp real – dar ai fi găsit nervi întinși la maximum, coate în coaste și o doză zilnică de absurd.
Adevărul e că situația transportului în comun din acea perioadă nu era cu mult diferită față de deceniile anterioare. Doar că mijloacele de transport erau mai bătrâne, mai jegoase și mai degrabă pe cale de dispariție. Aglomerarea Bucureștiului, alimentată de șantierele megalomane gen Casa Poporului, aducea în Capitală sute de „șantieriști”, adică muncitori aduși cu forța entuziasmului patriotic. Ce însemna asta? Mai mulți pasageri, mai puține vehicule, și o luptă zilnică pentru un loc în „ITB”.
Iarna era de groază. Circulația autoturismelor personale era interzisă pentru a face economie de carburant, așa că și posesorii de Dacii sau Lăstuni erau nevoiți să se alinieze în haltele murdare ale transportului de stat. În acea îmbulzeală generalizată, buzunarele se goleau mai repede decât se umpleau: hoții prosperau, la fel și blatiștii – mai ales după ce s-au desființat posturile taxatoarelor, acele femei care, cu un ton ferm și cu gesturi largi, rosteau implacabilul: „Avansați înainte!”
Controlorii? Ha! N-aveau loc nici ei în autobuze. Oricum, ce putea să mai controleze cineva într-un spațiu unde nici aerul nu-și mai făcea loc? Dar și dacă te prindeau, nu mai scăpai din ghearele lor! Iar amenzile nu erau deloc mici.
